ally, simona...

misleading

previziune simpla

tu sa ma cauti, eu sa te gasesc,
eu sa te caut, tu sa ma gasesti,
eu muza ta, tu muza mea,

pana cand vom scrie o carte impreuna,
tu un rand, eu urmatorul,
eu inceputul, tu sfarsitul,

pana cand vom fi
tu hartie, eu cerneala,
amestecati intre coperti de celuloid,

ca o fotografie de razboi,
ca un film neorealist,
ca o poveste pentru copii,

tu prolog, eu epilog.

Poveste fara titlu - Capitolul I

Am cunoscut-o intr-o duminica. Se oprise in fata unei vitrine pe Calea Victoriei si studia atenta o chitara incredibil de mica. Cred ca mi-a vazut reflexia in geam si s-a intors mirata. „O chitara mica...”. Atat a spus. Am ridicat din umeri si ea a plecat mai departe. Am urmat-o. Nu de alta, dar mergea in aceeasi directie. Mergea aiurea, de parca isi teleghida corpul de altundeva. Daca s-ar fi impiedicat si ar fi cazut, mintea ei sigur ar fi mers in continuare fara sa-si dea seama ca a uitat ceva in urma. Dintr-o data s-a oprit si s-a asezat pe o bordura. A deschis o carte si a inceput sa citeasca linistita. Abia dupa cateva minute mi-am dat seama ca ma oprisem si eu. M-am asezat langa ea. „Ce citesti?”. Ce intrebare cretina. Mi-a aratat coperta fara sa ma priveasca. Habar n-am ce citea si habar n-aveam atunci ce sa mai spun. „Plec daca te deranjez...”. Nu vroiam sa creada ca sunt un psihopat. Si-a ridicat privirea si am simtit ca a disparut tot betonul de sub mine, tot pamantul de sub beton, toata lumea de sub pamant. Imi venea sa fug dar cum sa fugi daca nu ai pe ce sa pui piciorul? Nu pot sa spun ca avea cei mai negri ochi din lume sau ca erau de un albastru nemaipomenit. Erau niste ochi obisnuiti, castanii. Dar felul in care mi-a stors toate gandurile... „Nu, nu ma deranjezi. Ai par negru, ciufulit.” A ras. Ma intrebam daca e bine sa ai par negru ciufulit. Ea citea mai departe. A fost un moment... in care am vrut sa ma ridic, mi se parea ca ma port ca un tampit... pe de alta parte as fi vrut sa ma mai priveasca o data. Asa ca am ezitat. Si ala a fost momentul...cand am ezitat eu s-a ridicat ea. Si a ramas in picioare, asteptand. Ce naiba fac acum?!?! „Mergi undeva anume?” – fara sa o privesc. „Nu” – fara sa ma priveasca. „Ne plimbam?” – privind-o cu coada ochiului. „Hai” – s-a uitat fix in mine, doamneee! Si atat.

Nu mai stiu nici ce ne-am zis, nici pe unde ne-am plimbat. Ne-am spus tot ce ar putea sa-si spuna doi oameni care se plimba pentru prima oara impreuna. Asteptam sa se uite la mine, dar o facea rar, apoi radea. Ori de figura mea transfigurata din cauza privirii, ori de parul negru ciufulit. Mi-a raspuns fara nici o ezitare la toate intrebarile, as fi putut sa fiu porc si sa o intreb cele mai nerusinate lucruri ca mi-ar fi raspuns la fel de sincer. Si tot am ramas cu senzatia ca nu mi-a spus mai nimic. Avea un fel al ei de a lasa tot ce e important sa se ascunda printre cuvinte, daca nu erai atent scapai adevaratele raspunsuri. Si cum sa fii atent cand pandeai ochii aia?! Cred ca la un moment dat am luat-o ca prostu’ de mana si i-am spus ca trebuie neaparat sa o vad si a doua zi. Ca-n filme, absolut jenant!! Parul meu ciufulit nu a reusit sa-i distraga atentia indeajuns de mult incat sa nu inteleaga ce-i spuneam de fapt. S-a gandit o clipa in care a parut ca se gandeste la toate intrebarile si raspunsurile din toata lumea, apoi mi-a raspuns simplu „Ne vedem sapte zile la rand. Daca in ziua a opta nu dai de mine inseamna ca nu ne mai vedem niciodata”. Sunt niste conditii stranii dar de fapt nu ai de ales. Ii spui da, isi retrage mana fara sa se grabeasca si tu ramai cu senzatia ca ti-a lasat acolo, in palma, ceva atat de frumos incat n-o sa mai poti niciodata sa strangi pumnul.

3 capitole si-o poza.

I.

Nu o sa ma obosesc sa te caut. Daca o sa dau intamplator peste imaginea ta proiectata haotic printre balti si crapaturi si nori si cafenele, nu o sa fac nici cel mai mic efort sa te culeg din universurile tale. Si chiar daca m-as indragosti de cele doua cuvinte pe care le-ai aruncat strengareste peste umar in implinirea catastrofala a celei mai incatatoare asteptari, tot nu as deschide ochii sa iti intalnesc faptura. Asa ca daca te-ai impiedicat nelamurit de mesajul asta, vino tu, imbratiseaza-ma (sa nu cumva sa ma saruti) si invata-ma sa nu-mi mai fie frica de ce ai putea sa-mi spui dupa ce ne-am adormit cuvintele.

II.

Merg pe strada. Nu sunt nici femeie nici barbat, habar n-am ce haine am pe mine si se prea poate sa-mi fi uitat aparatul foto acasa. De sub o simpatica aglomerare a urmatoarelor elemente – sacosa verde, esarfa violet si pistrui – se evapora numai pentru mine si numai pentru o clipa parfumul unei fraze neterminate: acel fragmentat ceva pe care-l pui la colectia de maruntisuri furate necunoscutilor. Si merg mai departe cu o multumire de copil care pierde vremea fara sa vrea ceva anume. Pana la finalul zilei colectionez hoteste inca paisprezece ceva-uri din diverse aglomerari grabite. E, desigur, o colectie stupida de care se va alege praful in momentul in care, negasind nici un avocat care sa se priceapa sa includa asa ceva in testament, voi decide sa o iau cu mine in vidul calm lipsit de forme. Insa, pe moment, suspectez ca au furat si altii ceva-uri de la mine si marturisesc ca, in cinstea imaginii fabuloase care mi se naste-n minte cand imi inchipui cu naivitate ca in felul asta oamenii fac dragoste unii cu altii pe strada, ma bucur. Pur si simplu.

III.

Lo s-a asezat cuminte in leagan si se intreaba daca nu cumva ar fi cazul sa-l lase inapoi in desen. Ultima oara cand l-a vazut purta cravata si nu intelegea ce i se intampla. Lo a vrut sa-l dea afara din poveste, sa nu cumva sa i-o strice, insa acum a cuprins-o o tristete pamanteana: fara pretentii, in mod suparator de firesc, ii este dor de el. Lo se intreaba daca nu ar putea cumva sa rescrie capitolul si sa il sfarseasca iar inainte sa se strice. Si asa, la infinit, sa tot refaca povestea lor de dragoste. Poate ca l-ar convinge sa participe si el. Sa se imbratiseze in reinventarea nesfarsita a unui etern inceput. Acum Lo rade de gandul ei si stie ca in doua minute o sa uite prostiile astea si o sa se intoarca in laboratorul in care sta inchisa de cateva zile lucrand la noua sa inventie: o pereche de aripi facute din praf stelar, corzi de chitara si asteptari.

jazzy mood III

Camera asta, noi doi, acum, eu orb, tu goala, eu obosit, tu intinsa pe spate, tu in picioare, tu dansand lent, desculta, cu o tigara in mana, dansezi cu ochii inchisi, eu surd, tu canti, eu paralizat, tu ma atingi, eu nauc, tu infinita, eu material, tu onirica, fum in cercuri absurde, intr-o ordine ce nu se putea naste decat din tine, vin rosu, sec, precum cuvintele-ti ce – mult dupa ce vei fi plutit in dansul tau spre alte incaperi – vor zabovi prin mine ca fumul albastru-n linii curbe, eu monoton, tu vibranda, eu consumandu-te, tu terminandu-te doar pentru a te naste mai tarziu in absenta-ti aproape la fel de magica din tot ce ai lasat in urma, eu abandonandu-ma efemerului, eu rapindu-ti cu o sete neomeneasca tot ce esti acum, eu asteptandu-ti plecarea ca sa te reconstruiesc, eu reconstruindu-te, imbatandu-ma, plangandu-ti lipsa ca un copil abandonat la sanul altei mame, camera asta, eu singur, acum, facand dragoste cu tot ce ai uitat prin mine, camera asta, eu singur, acum, trezindu-ma si adormind pe melodia vaga a unor ganduri de batran ce-si cheama inapoi singura poveste pe care nu a apucat sa o termine...

clipa cea mai frumoasa?

Tot ce-ai gandit, tot ce ai simtit,
tot ce ai fost
intr-o singura clipa,
toate rapite, inghetate,
pentru a nu mai fi vreodata intelese
de nimeni.

Daca ti-am furat, fara sa stii,
clipa cea mai frumoasa?