balada celor neimbratisati

marelui singuratic dintr-un tren

cand usile-s prea mari si prea inchise si dupa ele e oricum povestea altcuiva, cand inca nu ai bicicleta ta, cand mama plange obosita si tata nu-i acolo si ti-a trimis o bicicleta pe care nu stii cum s-o calaresti, cand cresti... si o cunosti si o iubesti, cand plange obosita si tu nu esti acolo, cand nu mai ai motive, nici sensuri, nici fiori, si timpul trece surd si o cunosti si o iubesti si-ti creste aripa care-i lipsea ei pentru zbor si intr-o zi dispare, uimire, furie, dor, durere, nepasare, cand trenurile se invart in cerc si au uitat sa fuga catre mare, cand doare, cand a trecut deja prea mult si buzele le folosesti doar cand vorbesti, nu mai saruti, nu mai zambesti, cand nu mai ai secrete fermecate si-n jur sunt doar adulti cu inimi incuiate, cu fruntile plecate, cand uiti ca poti sa zbori, cand mori, incet pe dinauntru si sec pe dinafara... intinde-te in iarba cu fata catre cer, descult, etern si efemer, si-asculta fara varsta: in spitele din roti cand strada e pustie, in flori, in pasari si in nori, in valuri oricat de departe, in inimile descuiate si curate, in chei si corzi si clape-nversunate, si mai ales in ochii tai senini si-abandonati se-aude asteptandu-si dansatorii balada celor neimbratisati...