Wednesday, October 10, 2012

Despre iubire, cu drag


Face pasii prea mari cand danseaza. E un sincron simplu, ne mutam toti dintr-o parte in alta prin sufrageria mica si ne mai azvarlim picioarele inainte din cand in cand. Drept, stang, drept, pasi in dreapta, te intorci. Ea cand face pasii in dreapta darama pe toata lumea. Isi da seama ca nu ii iese, dar rade infundat, isi strange ochii, insista sa ramana alaturi de noi. Isi afiseaza stangacia cu mandrie, ca si cum ar spune: e stangacia mea, face parte din mine. Altii in locul ei ar sta pe margine tacuti sau comentand. Ea strica sincronul indarjita si ma face sa rad, ma face sa o imbratisez, are mijlocul mic si se indoaie la mine in brate inca putin stangace, fragila, frumoasa. 


Nu imi plac fetele in felul ala. In felul ala imi plac baietii. Si prietenii mei cei mai buni au fost dintotdeauna tot baieti. Tatal meu e relaxat, distrat si uituc. Mama – puternica si dintr-o bucata. Fratele meu s-a jucat ca un baiat cu mingea, cu masinutele. Asa ca eu m-am simtit bine printre baieti, unde regulile jocului erau mereu mai simple. Fara ascunzisuri, fara uneltiri, baietii cand taceau – taceau. Cand aveau ceva de spus, spuneau. Daca ii enervai te imbranceau. Cu fetele era mai complicat. Imi amintesc de o colega care le spunea celorlalte ca arata foarte bine fix in zilele in care aratau cel mai rau. Si invers. Sa elimine competitia. Problema cu prietenii mei baieti e ca am crescut. Cu unii am ajuns mai mult decat prietena. Altii si-au gasit jumatatea si si-au vazut de treaba lor. Apoi am invatat ca regulile jocului le mai stabilesti si tu. Cu fete, cu baieti, nu conteaza. Suntem sinceri si directi sau suntem doar cunostinte. Nu stiu inca daca imi plac oamenii sau caut intruna motive sa imi placa, dar ma inconjor de oameni, fara sa am foarte multe relatii profunde. Cred ca relatiile tin in primul rand de compatibilitate, trebuie sa vorbesti aceeasi limba cu un om si sa existe perspectiva unui drum comun, de-a lungul caruia sa invatati unul de la celalalt, sa cresteti impreuna. Cu unii faci un drum mai scurt, cu altii mai lung, e ceva ce mi se pare oricum imposibil de fortat. Si mai cred ca suntem la gramada cu un motiv. Cred ca a iubi o fiinta umana face cat sute de varfuri de munte cucerite, cat zeci de calatorii in spatiu. Asa ca ma ocup cu asta – invat sa iubesc. Nu-mi iese foarte bine, cel putin dupa standardele mele. Sigur, imi iubesc familia, dar asta se intampla cumva fara sa imi fi propus si fara sa-mi dau seama. Mi-am iubit iubitii, atat cat m-am priceput, dar relatiile s-au terminat. Si imi par oricum conditionate de niste nevoi contextuale, de parca as fi trisat in jocul asta al iubirii. Pe mine inca nu stiu daca ma iubesc. Si mi se pare ca oamenii se cam grabesc cu cuvantul asta. Ca de cele mai multe ori e un cuvant si atat. O declaratie. Dar pentru mine… exista ea.

In seara in care ne cunoastem ne uitam lung una la alta, ca si cum cealalta e nepotrivita cu momentul. Ea e imbracata in ceva roz si e fardata prea mult in jurul ochilor. Eu am pe mine un poncho negru si urat. Nicio sansa. Nu-mi dau seama cum ajungem de la momentul asta la cel in care ne ascundem de iubiti, prieteni si parinti ca sa fugim impreuna o zi la munte. Am eliminat toate motivele – nu e atractie fizica, nu ducem lipsa de prieteni, nu ne leaga vreun eveniment dramatic, nu avem nevoie una de cealalta. Pur si simplu se intampla.
Suntem in facultate. Ea s-a despartit de iubit si e debusolata. Vine la mine acasa in fiecare zi, doarme cu mine in pat. Mie nu-mi place sa dorm cu alta fata in pat, ea e singura care nu ma deranjeaza. Dimineata eu vorbesc in somn iar ea se trezeste si incearca sa tina minte ce spun. Stanjenita o saluta pe mama si isi cere scuze ca inca nu a plecat acasa. Mama rade de ea. Ea se imbraca repede cu hainele de ieri, aproape ca se furiseaza afara ca o amanta care in lumina diminetii si-a pierdut curajul. De-a lungul zilei o ademenesc cu sms-uri si telefoane sa mai petrecem o seara impreuna. Stiu ca e vulnerabila, stiu ca o sa cedeze. Noaptea ascultam muzica si vorbim pana tarziu. Ii pun filme, clipuri, ii arat lumea mea ca sa o scot din a ei. O fotografiez. La lumina unei lampi in camera mea mica, la lumina de blitz in primul meu studio, in parc cand ne ascundem la leaganele de copii ca sa nu ne bage nimeni in seama.
Ne intoarcem cu trenul spre Bucuresti, e seara. In compartiment, pe scaunele din fata noastra, sunt doua doamne si un copil. Eu stau la geam, ea langa mine, cu capul pe umarul meu. Purtam geci si pulovere. Suntem obosite in felul ala in care obosesc copiii dupa o zi de joaca dar ar face orice sa nu fie trimisi la culcare. Ascultam muzica la acelasi mp3 player si nu spunem nimic. Cred ca zambim fericite si probabil aratam suspect, pentru ca doamnele ne arunca priviri indignate. E un moment lung de care ma pot bucura in voie. Intre timp ea s-a indragostit, iar el nu sta in Romania. In cateva luni o sa plece de tot. Faptul ca stim asta ne permite sa ne consumam prietenia ca niste nebune. Ne culcam cand ni se inchid ochii. Ne despartim doar daca trebuie. E speriata de ce o asteapta. Isi face griji mereu. Nu minte niciodata. Nu se minte niciodata. Imi spune tot ce-i trece prin cap. Fragila si stangace cum pare, e hotarata si curajoasa. O admir. Si incet-incet, o iubesc.
Plecam la mare noaptea din senin. Prindem rasaritul. Suntem primii oameni din lume care au fugit noaptea catre mare.
Bem vin rosu si fumam la mine pe balcon, eu exersez la chitara, ea vorbeste despre el, uneori ne apuca plansul. Niste fete.
Stam pe o treapta la Stavropoleos in curte. Ea tine in mana pasaportul cu viza.
O las in fata blocului pentru ultima oara in felul ala in care o lasasem o vara intreaga. E noapte, ne imbratisam scurt langa masina, ii spun ca e doar distanta fizica si ca n-are rost sa facem o scena, zambim, o vad intrand in scara si plec si plang in hohote ca dupa mama cand eram copil, ca dupa prima despartire de iubit, ca dupa cea mai frumoasa vara cand esti tanar si ai zeci de drumuri in fata si tot ce e mai bun inca nu s-a intamplat. De acum suntem de izbeliste. Parintii vor ce e mai bine pentru tine. Sotii asteapta cate ceva de la tine. Copiii sunt dependenti de tine. Intre noi toate astea lipsesc, e iubire libera. Cum sa ramai fara asa ceva?

Si trec ani. Din viata mea dispar oameni si le iau locul altii noi. Alt iubit, alt grup de prieteni, alt studio foto, alte fotografii, alte lupte. Ea se casatoreste pe malul marii, departe de familie si prieteni. Schimba locuri de munca, orase, apartamente. Crestem mari si crestem impreuna. Ne mai intalnim. Nu stim la ce sa ne asteptam, nu stim daca viata ne-a indepartat. De fiecare data, fara asteptari, ne miram singure de prietenia noastra si una de cealalta. Neobosite. Nu stam. Cand e rau, schimbam ceva. Mergem inainte, mereu mai departe. Mereu ceva nou de vorbit. Nu o iubesc ca pe un dat, o iubesc pentru ca e un om frumos, cu principii puternice, un om cinstit si muncitor si generos. O iubesc pentru ca a avut curaj sa lase in urma tot ce era sigur, simplu si confortabil, ca sa isi urmeze inima. O iubesc petru ca isi face griji si se agita si ii enerveaza pe toti cu toate grijile ei. O iubesc pentru ca lupta. Sunt mandra de ea. Daca ii e rau, sufar. Daca ii e bine, ma bucur. Simplu. Ne scriem, ne sunam, an dupa an, niciodata pentru ca trebuie. Daca lumea ei se prabuseste, stie ca eu sunt acolo, ca nu e singura. Ea e prietena mea. E o propozitie simpla dar dintr-o data mi se pare mult. Lumea intreaga parca alearga, oamenii nu au timp, povestile incep si se termina prea repede, sunt prea multe optiuni, sunt prea multe filme, prea multe imagini, parintii divorteaza, prietenii divorteaza, familia s-a schimbat, binele si raul erau clare in copilarie, iar acum s-au amestecat intr-o mare de gri-uri si e fiecare pentru el, iar intre toate astea, rostita de mine, propozitia “ea e prietena mea” mi se pare ceva urias. Ca un copac a carui coroana de frunze face umbra oamenilor mici de la ultimele etaje din cei mai inalti zgarie nori. Ea e prietena mea. In capul listei mele scurte de realizari e faptul ca am invatat sa iubesc o alta fiinta umana, pe ea.

Alearga dupa mine cu castile si ipodul la Montreux. Vrea sa ascult piesa lui Freddie pe care el a compus-o acolo. E iarna, e frig, copacii fara frunze si pasarile fara culori deasupra lacului arata de parca acum le deseneaza cineva cu creionul. De cand ne plimbam pe aici m-a cuprins o liniste neobisnuita si nu-mi vine sa o perturb cu nimic, nici macar cu muzica. Dar ea insista si imi dau seama cat de important e momentul asta pentru ea, dupa toate saptamanile si lunile in care asculta muzica in orasul ei, iar eu sunt departe si nu imi poate intinde o casca sa imparta bucuria cu mine. Iau castile si incetinesc pasul. Melodia e perfecta, e mai buna decat linistea. Ma bucur ca am avut incredere in ea. Si intr-una din zilele scurte pe care le petrecem acolo, adormim iar infofolite intr-un tren, sprijinite una de cealalta, de parca n-ar fi trecut ani, de parca n-ar mai exista timp si nici distanta, de niciun fel.
Ploua, asa ca ne-am tras scaunele sub acoperisul ingust al cafenelei. Inauntru nu se fumeaza, stam afara. Inghesuite, cu masa mica si rotunda plina de tot felul de lucruri. Genti, pachete de tigari, telefoane, brichete. In fata noastra un container de gunoi. Din cand in cand miroase urat, dar e ultima noastra grija. In stanga, straduta se deschide spre bulevardul lipsit de oameni si spre Sena. E seara, e liniste, lumina e rece. Din spatele scaunelor ne contureaza lumina calda din cafeneaua plina de turisti veseli si ospatari agitati. De data asta ne-am revazut intr-o perioada in care ea munceste si invata prea mult, e agitata, incordata, nu se bucura de nimic si carcoteste intruna. Parisul e urat, oamenii sunt urati, cainii pufosi sunt enervanti si nu a trait niciun moment care sa-i taie respiratia in orasul plin de promisiuni. Sunt suparata, am folosit toti banii pusi deoparte pentru calatoria asta, mai mult decat orice ca sa o vad pe ea. Dar nu o recunosc pe ea si din senin, detasata si rece, ma intreb cu voce tare daca drumul nostru comun nu cumva o sa se termine. Daca se transforma intr-o persoana uracioasa si superficiala, o sa imi mai faca placere sa ma aflu langa ea? Umerii i se strang, isi lasa capul in jos si parul ei negru cade neputincios pe langa obraji. Cand isi ridica privirea are ochii in lacrimi. Adica nu ne avem pe viata? In tristetea imensa de pe chipul ei recunosc fata pe care o iubesc si inteleg ca nu, nu are cum sa adoarma, nu are cum sa se blazeze, are o perioada grea si eu in loc sa fac figuri o sa ii fiu alaturi si totul o sa fie bine. Dupa imbratisari si impacare, ne ridicam si plecam grabite sa cautam tigari. In dreptul primei stradute incremenim cu rasuflarea taiata: nenorocitul de turn, plin de turisti si inoportun, straluceste acum frumos, atat de aproape, atat de mare. Il privim de jos in sus si ne dam seama ca uitasem unde suntem, ca eram in povestea noastra, pe un trotuar oarecare si deodata suntem in Paris, teleportate, vrajite, cu gurile cascate in ploaie.
Cateva zile mai tarziu, alt oras, alt fus orar; o gasesc tremurand in apartamentul lor micut, in pragul unui atac de panica, dupa ce pierduse un document la care muncise toata ziua. Ea isi cere scuze ca e ocupata, ca nu are timp de mine, ca nu putem iesi sa ne distram. Dar ce nevoie am eu de locuri si decor? O scot cu capul pe fereastra, deasupra masinilor si gunoaielor, deasupra vietilor celorlalti. Ii dau sa fumeze o tigara, ii promit ca refacem documentul si plec sa cumpar ceva de mancare. Ii gatesc un fel de shaorma si o mananca cu pofta in timp ce tasteaza cu o mana, i se scurge sos pe barbie si dintr-o data e calma si arata ca un copil lipsit de griji in casa parintilor. Iar eu ma uit la ea, zambesc toata si nu-mi vine sa cred cat de mult inseamna pentru mine sa o vad linistita, intreaga, in siguranta.

Si inca o data, dupa atatia ani, face pasii prea mari. E imbracata iar in rochie de mireasa. E o nunta mica si frumoasa, de data asta in Romania, cu oameni de aici si de acolo, pentru prima oara in aceeasi incapere. Dar nunta e despre ei doi mai mult decat orice. Uneori cand se uita unul la celalalt par prosti de fericire. Ii fac pe cei din jur sa creada in dragoste, sa mai caute, sa nu renunte. Acum, la acelasi sincron caraghios, prietena mea se misca libera cu stangacia ei irezistibila, isi ridica rochia alba si isi lasa capul pe spate cand rade. Se face tarziu, au ramas mai multi ospatari decat nuntasi, mai sunt cativa parinti la o masa neluminata, iar langa bar - mirii si o mana de prieteni. Dansam desculte printre baloane sparte si confetti. Fun canta We are young. And yes, we are. Radem si plangem, ne-am construit vieti frumoase, inca avem drumuri in fata. Ma opresc des sa ma uit la ei, la ea. Sa nu uit clipele astea. Si pare totul atat de simplu, sa fii sincer cu tine, sa lupti pentru ce iubesti, sa nu te opresti. Viata toata pare concentrata in momentul asta irepetabil in care prietena mea e inconjurata de tot ce iubeste iar eu dintr-o data ma simt om – acum cand ma umple bucuria imensa a faptului ca ea exista si ca prietenia noastra valideaza iubirea, viata. Ca eu, complicata cum sunt, am reusit sa iubesc un om pe care nu aveam datoria sa-l iubesc.

So we set the world on fire
we can burn brighter
than the sun.





6 comments:

nami said...

E frumos sa citesc despre ceva ce imi zbura si mie in gand, despre ceva ce-i al nostru, al fetelor, despre cum ne "indragostim" atunci cand ne imprietenim.

Sa fie o poveste frumoasa in continuare! :)

Alexandru Dragomir said...

http://youtu.be/FG28bSmCruI

Oana said...

Salut! Eu am o sora geamana iar povestea voastra se apropie mult de ceea ce exista intre gemeni!
Iti doresc sa simta si ea la fel la nunta ta!

Ioana Toma said...

Ce frumos! Ma vad chinezii astia cum lacrimez in fata calculatorului, sper sa creada ca e de la prea multa munca. :*

doru said...

cam lung, dar foarte frumos :D

alina said...

frumos!