Friday, September 12, 2014

(de)Blocaje

Acum vreo 3 ani am plecat in vacanta cu un aparat foto compact subacvatic si am lasat acasa aparatul foto “serios”. Era prea greu ca sa il car dupa mine toata ziua si prea scump ca sa ii port de grija cand vroiam sa ma relaxez pe plaja. Dupa cateva zile m-am trezit cu aparatul altcuiva in mana, un dSLR nici prea bun nici prea prost. A fost suficient sa il duc la ochi ca sa ma intreb ce o fi fost in capul meu cand mi-am lasat aparatul acasa. Mi-am amintit brusc cat de mult iubesc sa vad lumea prin vizor, sa caut lumina sau cate un gest, sa declansez, sa uit de mine si sa reduc lumea, chiar si pentru a 125-a parte dintr-o secunda, la o farama de viata care se petrece in fata mea. M-am intrebat ce s-a intamplat cu dragostea mea pentru fotografie, de ce am pierdut-o pe drum si unde sa ma intorc sa o caut. Dupa care am inapoiat aparatul foto si am uitat de toate astea. M-am intors la viata mea de fotograf profesionist care isi ia aparatul doar la job-uri si in vacanta prefera telefonul mobil si postarile pe Instagram. 

M-am apucat de fotografie pe la sfarsitul liceului, acum mai bine de 10 ani. Nu a fost o relatie inceputa dintr-o pasiune nebuna. Uneori chiar ma gandesc ca am trisat putin, ca am ales mijlocul cel mai simplu de a da forma unor porniri artistice cu care nu stiam ce sa fac - declansezi o data si spui o poveste intreaga. Nu aveam nici o cultura vizuala bogata, am invatat din mers ce inseamna frumusetea in lumea care ma inconjoara, ce ii atrage pe ceilalti si ce vinde. Pentru mine totul era frumos - oameni care nu indeplineau cerintele estetice ale epocii; povesti lipsite de drama, care nu aveau forta sa strige. Dar drumul a fost frumos, am invatat despre ceilalti si despre mine, am invatat sa fiu atenta, sa traiesc in prezent si mai ales, sa indragesc imperfectiunea. Cu cat faci un lucru mai mult si mai cu drag, cu atat iese mai bine. Si asa am ajuns sa traiesc din fotografie. Si asa am inceput sa fac compromisuri. Mai multe job-uri, mai putin timp pentru fotografiat din placere. Un aparat mai bun, mai mare, o lentila mai scumpa, mai grea si tot asa pana cand o parte din mine a inceput sa tanjeasca dupa mersul simplu pe strada, cand nu cari nimic greu si te uiti la cladiri si la oameni fara sa simti presiunea ca trebuie sa iei ceva cu tine acasa. Si ca in orice relatie, comoditatea si confortul erodeaza iubirea, la fel cum valurile marii isi vad de treaba linistite pana cand se surpa malul. 

Oricat de rau ma simteam despartita de aparatul meu foto in timpul liber, am persistat ceva in blocajul asta. Pana cand mi-am dat seama ca daca am trisat la inceput, cand am ales fotografia, mai pot sa trisez o data si sa gasesc o solutie de compromis. Asa ca mi-am cumparat un aparat foto mirrorless, un frate mai tanar si mult mai mic al dSLR-ului. Pentru cei nefamiliarizati cu limbajul – e vorba de un aparat mititel care concureaza tehnic cu cele “mari si serioase”. Intra in poseta. E putin mai mare decat telefonul. Poti sa il iei cu tine peste tot si cand il duci la ochi sa ai senzatia pe care ti-o da un aparat foto adevarat si libertatea de a controla tot ce se intampla cu viitoarea fotografie. M-a facut sa plec la drum cu prietenii doar ca sa ne bucuram de drum si de fotografie. M-am simtit iar ca la inceput, libera sa observ si sa indragesc lumea fara niciun fel de presiuni. 

La fel de imperfecta ca subiectele din fotografiile mele preferate, nu am gasit o solutie mai buna, dar cea pe care am gasit-o a functionat. Si cred ca oricat de greu ne-ar fi uneori sa facem ce stim ca e mai bine, oricat de slabi sau debusolati am fi, avem datoria sa gasim un drum care sa ne reapropie de ce e important si frumos in noi.








2 comments:

Marcel said...

Bine ai revenit și bine că ți-ai regăsit pasiunea pentru fotografie. :)

alexander said...

reusesti un bun echilibru in fotografiile alb-negru. iar orchestrarea in fotografie este linistitoare.