gradina cu ploaie

unui bun prieten temporar

Am stat mai bine de o saptamana unul langa celalalt in aceeasi gradina, pe scaunele din fier forjat, sub acoperisul subred, cu ploaia curgand nehotarata in ritmul gandurilor noastre. Nu ne-am atins niciodata. Ea isi intorcea capul catre mine deseori cand vorbeam. Tarziu am legat asta de faptul ca nu ii placea profilul ei. Poate ca vroia sa fie frumoasa pentru mine. Atunci nu m-am gandit. Eram doi straini adusi de context in acelasi spatiu si timp, ea cu 21 de ani mai tanara decat mine, vibrand a viata si a vise, eu obosit si izolat, cu mainile butucanoase si unghiile roase. Imi ascundeam degetele de multe ori, la fel cum isi ascundea ea profilul. Poate pentru ca erau atat de reduse sansele sa ne mai intalnim vreodata, am spus totul din prima seara. Si-a terminat toate tigarile in timp ce statea cu blugii suflecati pana la genunchi si cu picioarele intinse in ploaie. Am povestit tot ce era de povestit despre drumurile fiecaruia de pana atunci si pentru urmatoarele zile ne-au ramas ideile, planurile, curiozitatile, nelinistile si mai ales linistile noastre.

Mancam putin, dormeam de multe ori afara, cu cate o patura pe umeri, ascultand ploaia nesfarsita pana cand nu am mai auzit-o pentru ca devenise parte din noi, ca adevarurile din interior pe care ne e frica sa le ascultam, ca respiratia sau bataile inimii pe care le auzim doar daca vrem neaparat. Ea era convinsa ca nu poate trai decat singura, eu i-am spus ca lumea nu are nici un sens daca nu o imparti cu cineva, ea mi-a reprosat ca nu ma vede impartind nimic cu nimeni, i-am raspuns ca impart o gradina si ploaia cu ea, mi-a spus imbufnata ca trisez. Dupa cateva zile am recunoscut ca nu ma vad suportand pe nimeni langa mine pentru o perioada prea lunga de timp. A insistat ca eu as fi cel norocos daca as gasi pe cineva care sa ma suporte, asa pesimist si plin de tabieturi. Am ras amandoi. A recunoscut ca nu crede ca se poate, dar ca spera in secret. La o calatorie in doi, simpla, frumoasa, fara mari compromisuri. Dar ca tine probabil de noroc. Eu la varsta ei eram mult mai increzator, am tinut sa precizez. Si la ce mi-a folosit? a tinut si ea sa observe ridicandu-si sprancenele catre mine. Si asa au fost toate discutiile. De fiecare data ajungeam sa acceptam amandoi ca oricat te-ai chinui, lucrurile sunt cum sunt. Fara solutii miraculoase, fara adevaruri absolute. Tot ce trebuie sa stii e acolo, impreuna cu respiratia si bataile inimii. Ploaia nu trage concluzii, ploaia se intampla. Asa ne-am intamplat si noi in saptamana aia. Mai ales in momentele in care ea uita sa isi ascunda nasul iar eu stateam cu degetele rasfirate pe genunchi, cand ne marturiseam cele mai intunecate secrete si ne miram si ne bucuram prosteste de cat de oameni suntem.

Avea un fel al ei de a trece firesc de la o problema grava la o gluma neserioasa, ma zapacea si ma facea sa uit de toata oboseala mea cronica. Ei ii placea calmul din vocea mea si blandetea brutala din privire. Imi tot repeta asta, direct, fara sa isi ia privirea de la mine. Ajunsesem sa ma intreb cum as putea sa o fac sa ramana in gradina mai mult. Dupa care ma intrebam pe mine daca mi-as dori asa ceva. Pana cand? Cum tii intr-o gradina doi oameni care au nevoie sa cunoasca munti neumblati si mari neinotate? Si cate ploi ar trebui sa treaca peste ei ca sa se lege cu adevarat unul de celalalt, sa se patrunda cum n-ar putea patrunde niciun munte, nicio mare?

Ne-am pus problema impreuna, intr-o seara in care patura a cazut de pe umarul ei stang si eu am intins mana sa o ridic la loc. S-a intors brusc si m-a privit, iar eu am ramas cu mana in aer. Intr-o clipa, am simtit in tot corpul ce ar fi simtit varfurile degetelor daca ar fi atins pielea ei infiorata, am simtit-o atat de intens incat m-a durut... nehotararea, neputinta, dorinta, apasarea minunata, ireparabila a momentului nepetrecut care a rupt membranele geloase ale timpului, ale corpurilor si mintilor noastre si a devenit el insusi o noua lume, o realitate de mii de ori mai vie decat patura, scaunele si toata ploaia noastra. Ea si-a privit umarul, a privit degetele mele, buza de jos i s-a desprins neputincioasa de cea de sus, a marit ochii si i-a lasat sa se inchida lent... si dintr-o data timpul s-a accelerat dincolo de vointa noastra, ea s-a aplecat dupa patura, s-a infofolit bine, si-a intors privirea catre gradina, iar eu mi-am retras degetele suspendate de la mana dreapta si le-am ascuns bine in mana stanga.

Am tacut amandoi vreme indelungata. Ea a fost cea care a inceput sa vorbeasca. S-a intrebat cum am fi noi doi, impreuna, altundeva decat in gradina cu ploaie. S-a imaginat pe ea inchisa in monotonia tabieturilor mele. M-a imaginat pe mine speriat si nepotrivit printre prietenii ei galagiosi. Nu a tras ea concluzia, dar i-am aprobat gandurile. Erau si gandurile mele. Ne vedeam completandu-ne coplesitor si minunat, ne vedeam indepartandu-ne goi si nelamuriti, esuand, pierzandu-ne, rupti absurd de la sanul ocrotitor al ploii, ploaia noastra temporara si atemporala. Ne-am privit zambind, fara tristete si fara bucurie, fara ganduri si fara forme si ne-am lasat sa fim. Si acolo s-a terminat timpul, acolo s-a terminat povestea neinceputa, acolo a inceput povestea neterminata, undeva in spatiul nou nascut dintre degetele mele si umarul ei gol, in caldura umeda a buzei de jos desprinsa de fiinta ei, acolo...