de ce te-ai apucat de fotografie?

in ordine alfabetica...

Alecu Grigore: M-am apucat pentru ca fotografia este un virus extrem de contagios

Alex Galmeanu: Daca este sa gandesc lucrurile intr-un sens filozofic, acum am aflat ca aparatul de fotografiat imi da un scop oriunde ma aflu. E un fel de sursa de echilibru. Revenind cu picioarele pe pamant, realizez ca m-am apucat de meseria asta dintr-un orgoliu. Am vrut sa fac imagine de film si intr-un anumit context am aflat ca nu o pot face fara sa invat fotografie. Am invatat si am ramas la fotografie.

Alex Lungu: Cred ca in prima faza din plictiseala.

Alex Matusciac: Pentru ca ma plictiseam la jobul vechi si m-am jucat intr-o zi cu un aparat.

Ana Pobleanu: Pentru ca am vrut sa explorez latura artistica pe care mereu am crezut ca o am

Andi Popescu: Pentru ca-mi placeau modelele, doar ca intre timp a devenit altceva.

Andreea Ardelean: Pentru ca atunci simteam o placere dar in timp a ajuns o nevoie in a exprima ce simt.

Andrei Ionita: Pentru ca am avut ocazia și s-a intamplat sa-mi placa

Arnold Vancea: Vroiam sa surprind frumosul, mai nou feminin.

Bogdan Dinca: Pentru ca intuiam ca o sa imi placa.

Cristian Bisca: Pentru ca pe la 8 ani am pus mana pe aparatul tatalui meu, si am ramas sa zicem fascinat.

Dinu Lazar: M-am apucat de fotografie pentru ca imi place tehnica, imi plac gadgeturile, mor dupa optica, fizica, mecanica, si un aparat foto si un obiectiv sunt cele mai interesante jucarii care nu te fac de ris la relativ nici o virsta; cu trenuletzul sau cu avionul telecomandat nu ma pot juca toata ziua ( inca), dar cu aparatul foto, da, si asta e grozav.

Ioana Birdu: Pentru ca e modul cel mai placut in care pot spune povesti despre mine si altii si asta mi s-a parut ca mi se potriveste.

Ioana Toma: Simteam ca arhitectura m-ar plafona f tare.

Iulian Chiculita: Cam greu sa-mi aduc aminte… A venit asa de la sine si a crescut. Stiu doar ca imi doream f mult un slr, la vremea aia nu erau digitale, si eram la concurenta cu prietena mea de la acea vreme. Ne-am "starnit" si cultivat reciproc dorinta de a face poze si de a avea un aparat cat mai fain. Eram copii.

Lucian Chipuc: Pentru ca mi se pare ca fiind un hobby care-ti ofera un instant gratification + gadget pleasure.

Mihnea Bratu: M-am apucat de fotografie pt. ca am lucrat foarte mult cu imaginile in meseria mea de grafician si am prins drag de ele, apoi am vrut sa fac si eu fotografiile mele nu doar sa le prelucrez pe ale altora, si m-am mai apucat de foto pt. ca este un hobby misto deoarece nu doar te poti exprima in imagini ci poti si socializa cu altii care impart acelasi hobby cu tine.

Mircea Netea: Pentru gagici. S-au schimbat motivele in timp.

Miri Bratu: Primul contact cu fotografia l-am avut in camera obscura a unui prieten. A fost fantastic sa vad cum da viata unor momente care pentru mine erau doar amintiri, clipe ireversibile. Apoi am luat aparatul in mana si mi-am procurat propriile momente "reversibile". Si am hotarat sa le impartasesc celorlalti. Am gasit astfel o cale de comunicare, capitol la care nu pot spune ca excelez. Comunic, dar doar individual. Fotografiez pentru ca asa dau glas cautarilor mele.

Peter Iancovici: O aveam in sange de mult... tot pozam prin liceu si multi imi ziceau ca ma fac fotograf si eu nu ca ma fac doctor... Si nah tot foto am facut pana la urma din pasiune.

Radu Dumitrescu: Era ceva ce stiam ca o sa-mi placa. Adica probabil imi doream de mult, dar nu am avut ocazia.

Ruxandra Ion: Pentru ca am pus mana intamplator pe primul aparat foto si nu am mai putut sa il las din mana. Acum cand nu am timp sa fac poze simt ca ceva imi lipseste, mi-a intrat in sange.

Sabina Dimitriu: Nu stiu de ce, sau ce a fost in capul meu cand am luat prima data aparatu' in mana. Pot sa zic si ca a meritat?

Stelian Pavalache: m-am apucat pentru ca era mai "repede" decat pictura

Vlad Birdu: M-am apucat pentru ca am vazut un site cu poze care mi-au placut la vremea aia si am vrut sa-mi demonstrez ca pot si eu sa fac asa ceva. Din ambitie pe scurt.

Vlad Dodan: Mi-a placut ideea de a surprinde momentele din viata unui om, in imagini. Vedeam asta, adesea, in pozele pe care le facea unchiul meu, familiei. Era singurul care stia ce fac butoanele si rotitele de la camera foto.

Cam asta am adunat pana acum.

Eu: Pentru ca mi-a placut dintotdeauna sa ascult povesti, sa le spun, sa le adun. Si fotografia a fost doar una din metode. Am inceput fara intentii serioase si am continuat pur si simplu... sa vad unde duce drumul.

Voi?

lara in the real world

christina

mihnea

vernisaj. iepure

Iepure a aparut in atentia publicului in 2007. Viata lui de dinainte de acest moment ramane un mister. Tot ce stim este ca Iepure a inceput sa existe fara intentii prea serioase. Ca in cazul oricarei existente, un sens a binevoit sa se contureze pe parcurs. Impins de o pornire inexplicabila, Iepure a facut prima calatorie. A incercat sa imite turistii la Sinaia si sa se pozeze pe tunurile de la Peles, in schimb si-a descoperit pasiunea pentru fotografie si calatorii. Atat un prilej de cunoastere (si autocunoastere) cat si o metoda de a se ascunde de numarul mare de fani aparuti peste noapte, Iepure a continuat sa calatoreasca. In 2008 a ajuns pe o plaja in Goa, apoi la Paris. Calatoriile lui continua. Motivele lui raman ascunse. Unii cred ca Iepure fuge de o mare iubire din trecut. Altii sustin ca e doar un singuratic care iubeste viata si drumul. Singurul lucru de care suntem siguri este ca Iepure a consimtit sa fie fotografiat si expus, asa ca va asteapta impreuna cu Alexandra Sandu si prietenii in Cafe Verde vineri 16 ianuarie 2009, de la 20.00. Gasiti fotografiile acolo si dupa, insa numai vineri petreceti cu Iepure in persoana.

verdecafe.ro pentru detalii legate de locatie.alexunu@gmail pentru orice alte detalii.

denisa

on the road to self-sufficiency

un om

A fost odata un om care stia sa transforme uratul in frumos, raul in bine, cuvintele in versuri si viorile in tablouri. V-ati astepta ca un om cu asemenea puteri sa fie cunoscut de toata lumea, insa uneori oamenii cei mai frumosi aleg sa se inchida intr-un univers mic si colorat si de acolo sa mangaie bland destinele putinilor vizitatori.

Universul lui era ingramadit intr-una din cele doua camere ale unui apartament mic de la parter. Parterul unui bloc obisnuit, intr-un oras obisnuit. Pe straduta obisnuita treceau masini destul de rar, iar pe sub ferestre se furisau pisici lenese si copii in cautare de comori ascunse. Sotia lui obisnuita pregatea mancare in bucataria micuta, iar el isi pieptana cu grija parul pe spate, isi aranja cravata si alegea una din palarii pentru drumul lui obisnuit de acasa pana la sifoane si inapoi. Probabil cel mai elegant din toti barbatii obisnuiti care cumpara sifoane, intampina straduta, masinile si oamenii cu un zambet usor absent, de parca mintea lui mai statea prinsa de corp doar cu un ac de siguranta, gata in orice clipa sa-si ia zborul catre ceva indepartat, nemaivazut. Daca aveai norocul sa te intalnesti cu el pe strada si sa te plangi de pretul laptelui, ai fi vazut cum, fara nici o urma de efort, te-ar fi facut sa te gandesti la sfaraitul dulce de pe buza ibricului, ce te anunta ca laptele e gata si povestile de seara pot incepe. Daca aveai norocul si mai mare de a te nimeri in camaruta lui vrajita, cu greu te-ai mai fi hotarat sa pleci. Exista copii in lumea asta care au vazut pentru prima oara marea pe peretii lui, pictata chiar de el, in uleiuri alese cu grija duminica in targ si cumparate poate cu banii destinati facturilor la gaze si lumina. Marea, zapada sau florile pe care le picta pareau pretexte geometrice pentru ca el sa-si lase pensula sa alunece in dare aproape comestibile, amestecand lumina cu liniste, aspiratii cu amintiri, intangibilul cu banalul, intr-o ordine numai de el stiuta. Odata terminate, picturile deveneau bucati din corpul camerei, se integrau in pereti sau in usile dulapurilor si incepeau sa respire in acelasi ritm cu restul obiectelor din jur, in asa fel incat prezenta intr-un singur loc a tuturor anotimpurilor si culorilor devenea deodata lucrul cel mai firesc din lume.

In spatiul ingust dintre pat si masuta cu televizorul, timpul uita sa treaca. Stand langa el si ascultandu-l cu barbia sprijinita-n pumni, aveai senzatia ca timpul numai se transforma, dintr-o fetita care sare luminoasa coarda, intr-o femeie senzuala care, pasind desculta, gratioasa, printre patente, cuie si pahare, isi trage trena fara graba catre promisiunea unei zile noi. Femeia noptii imbratisa camera cu propriile ei culori, in tonuri aurii si lenese, picturile paleau incet-incet si cotoarele ingalbenite ale cartilor pareau ca se dilata-n rafturi, indemnandu-l pe el sa-si toarne vin intr-un pahar si sa se puna pe povestit. Povestile-ncepeau intotdeauna cu tacere; vinul se legana cuminte in pahar in timp ce mana cealalta se intindea dupa sifon. Poate din cand in cand o vorba-doua insoteau mana care tinea sifonul, precisa, fara graba, insa intotdeauna povestea incepea cu adevarat abia la prima sorbitura. Felul in care isi amintea el lucrurile, chiar si pe cele neintamplate, avea darul de a te face sa taci cu toata fiinta, sa sorbi secundele si sa visezi. Te-ai astepta ca un om care a trecut printr-un razboi, ani intregi de comunism si cine stie cate necazuri, sa-si faca ocazional datoria umana de a se lamenta. Ei bine, acea bucatica din el pe care restul oamenilor o ingroapa odata ce devin adulti, pusese cumva stapanire pe viata lui, ireparabil. Prin prisma ei, razboiul era prilej de expeditii si jocuri curajoase de copii, iar oamenii deveneau rai doar din cand in cand, atat cat e nevoie ca viata sa capete un echilibru si sa se transforme-n basm. Filtrase toate episoadele ce compuneau existenta lui de pana atunci si, fara sa indeparteze uratul, alesese doar sa sublinieze frumosul. La fel cum o lectura buna poate naste intr-un scriitor dorinta frematanda de a se apuca de scris, sau un concert extraordinar poate trimite muzicienii din public la compus, la fel reusea el sa trezeasca in oricine o pofta acuta de a exista, de a trai viata in toate detaliile ei, de a imbratisa fiecare particula de om sau de lumina si de a se contopi cu ele intr-o sarbatoare atemporala. Pentru ca din multele talente cu care a uitat poate sa faca ceva anume, cel mai mare talent al lui era sa traiasca, traind sa adune povesti si povestindu-le sa deschida copiilor usi catre lumi fermecate dar tangibile. Femeile s-au indragostit de el, barbatii i-au indragit prezenta, iar pe copii i-a purtat in zborul lui distrat catre oriunde. Cand corpul lui s-a micsorat si-a devenit prea slab pentru un om ca el, a decis sa plece catre tot ce nu a apucat sa exploreze pana atunci, s-a inaltat zambind si murmurand ca pentru el o poezie vesela, s-a inaltat fara tristete lasand in urma vizitatorii carora le-a construit in suflete rame frumoase pentru tablouri neincepute.

Nu am auzit de nimeni care sa se fi nascut de unul singur, sa fi aparut in viata din neant, iar lucrul asta m-a facut sa cred ca, traind prin si printre oameni, avem o datorie frumoasa de a ne conecta la ei, de a ne intersecta destinele, de a ne mangaia unii pe altii si de a forma un corp comun de ganduri bune si iubire. Indiferent de ce ajungem sa facem in viata, dincolo de bani, celebritate, realizari de diferite feluri, daca nu am reusit sa atingem sufletul unui singur om, daca nu am reusit sa lasam pe nimeni sa sape un tunel secret prin inima noastra, mi se pare ca am trait degeaba. Am povestit despre un om obisnuit care a dus o viata obisnuita, un om despre care nu a scris nimeni nici o carte si nu a facut nimeni nici un film. Un om care, construind o vioara din bucati si agatand-o intr-un cui printre tablouri, m-a facut sa inteleg ca muzica poate fi si privita, nu doar ascultata. Nu s-a ambitionat sa intre in istorie nicicum, dar daca vreun text pe care l-am scris sau vreo fotografie pe care am facut-o au reusit vreodata sa nasca o emotie in cineva, trebuie sa va spun ca aripile mele au crescut din pensulele si cuvintele lui. Va doresc sa gasiti iubire, sa va bucurati de povesti, sa beti un vin si daca vreti, sa scrieti cateva cuvinte despre un om frumos din viata voastra, o sa ma bucur mult sa le citesc.

sarbatori linistite din partea lui iepure...

.... care s-a retras intr-un loc fermecat secret in asteptarea mosului :)

iepure mai zaboveste putin...

inainte sa plece din paris, iepure a fost de acord sa se mai lase fotografiat in cateva locatii, insa vizita la moulin rouge si alte cateva drumuri mai intime le-a tinut doar pentru el. iepure pe malul senei:

iepure printre turisti entuziasti...

iepure la luvru....

...si ca sa isi aminteasca de coloana sonora a zbuciumatei lui tinereti, iepure a tinut sa viziteze si mormantul lui jim morrison...

iepure ajunge la paris

de curand iepure a fost vazut pe o autostrada, facand autostopul catre paris. gurile rele nu i-au dat nici o sansa. iepure insa nu e genul de iepure care sa renunte doar pentru ca ploua. sau pentru ca e decembrie. iepure are un motiv serios pentru care vrea sa vada parisul in decembrie. de cand cu toate pictorialele in care a aparut, a dezvoltat o pasiune arzanda pentru fotografie. asa ca a pornit catre paris in decembrie, in speranta ca prinde expozitia lui patrick demarchelier. la inceput a asteptat o zi intreaga intr-un luxemburg ploios si prea cuminte. ud, murdar, singur, iepure a reusit totusi sa isi pastreze speranta si entuziasmul. mai erau doar 300 si ceva de kilometri pana la paris...

a gasit un sofer binevoitor si iata-l pe iepure ajungand intr-un paris neasteptat de insorit... se bucura in trecere de priveliste, in drumul lui spre expozitie...

la petit palais, exact inainte sa intre la expozitie, iepure este asaltat de un fan. desi isi detesta obligatiile de vedeta, iepure se fotografiaza prietenos cu fanul.

a little bit of demarchelier... printre urechile lui iepure...

dupa expozitie, iepure se plimba putin pe champs elysees...

bea o cafea sa se invioreze...

si merge sa viziteze turnul eiffel, mai mult pentru cei de acasa decat pentru el, se scuza iepure rusinat...

iepure face autostopul