india

In afara de lucrurile pe care le stiam despre India, mi s-au mai spus urmatoarele inainte sa plec: ai grija ce apa bei, ai grija ce mananci, vezi ca e foarte murdar, ai grija la rucsac. Impactul cu India a fost, asa cum ma si asteptam, coplesitor. De fapt asta a fost singurul cuvant pe care am reusit sa il folosesc in primele zile, de fiecare data cand cineva de acasa ma intreba cum e. Mai intai m-am urcat intr-un avion in care eram singura alba. Am simtit pentru prima oara cum e sa se uite oamenii la tine ca la ceva iesit din comun. Mi-am dorit din toata inima sa ma innegresc brusc sau sa fiu invizibila, orice numai sa ma pot bucura in voie de locurile noi, de oamenii noi, sa stau tacuta si sa ii observ, sa ii invat, sa ii intelg.

Urmatorul impact a fost drumul cu masina din Bombay pana in Pune. Regulile de circulatie sunt incalcate peste tot, singurul lucru dupa care par ca se ghideaza e lipsa oricarei reguli. Si, paradoxal, functioneaza. Se depasesc, se claxoneaza, e o galagie infernala si o forfota care te ameteste, lipsind insa starea de nervozitate pe care o au romanii la volan. Pur si simplu asa sta treaba si fiecare isi vede de drumul lui. Dupa ce m-am obisnuit cu traficul a trebuit sa ma obisnuisec cu imaginile de pe marginea drumului: oameni peste oameni, inghesuiti intr-o saracie crunta, dormind cate patru sub o prelata sau direct sub cerul liber. Sunt lucruri despre care stii ca exista in lume, dar in momentul in care le vezi necenzurate in fata ochilor, tot ceea ce stiai se schimba din stadiul de simpla informatie in cel de frantura de viata traita, care va ramane undeva in tine pana la capat. Intr-un fel e ca diferenta dintre a sti ca e rau sa ai o boala incurabila si reactia ta in momentul in care afli ca o ai. Cu traficul, cu diferenta de cultura, de religie, te poti obisnui. Cu asa ceva insa nu. Te uiti in jur si te intrebi de ce interventie miraculoasa e nevoie pentru ca toti oamenii astia sa traiasca macar putin mai bine. Senzatia pe care o ai e de neputinta, de inutilitate: poti sa te zbati sa fotografiezi, sa scrii, sa filmezi o viata intreaga in speranta ca lucrurile se vor schimba, dar e evident ca te lupti cu morile de vant. Si totusi nu cred ca ai de ales. Dupa ce ai vazut asa ceva, e greu sa inchizi ochii si sa uiti. Putinul pe care il poti darui lumii e, oricum, mult mai mult decat nimic.

In weekend am fost in City of Child. La vreo 40 km de Pune, niste oameni au construit o lume mica pentru copii orfani sau cu parinti foarte saraci – sau, in alt fel spus, au construit dovada ca se poate. E un spatiu izolat, inconjurat de dealuri, departe de haosul autostrazii. In jur de 50 de copii dorm, mananca, invata si se joaca aici, crescuti de o mana de adulti. In Romania nu am vazut nimic asemanator. Toate centrele de tipul asta au ceva sumbru in ele, copiii sunt de cele mai multe ori la fel de inspaimantati si lipsiti de speranta ca si cum inca ar trai pe strazi. In City of Child, insa, copiii au ochii fermecati, sunt vii, sunt liberi, merg la scoala, se roaga, se dau in leagan, vorbesc engleza si au toate sansele ca intr-o zi sa lucreze, sa isi intemeieze o familie, sa fie fericiti. Am stat doua zile cu ei, am auzit de 500 de ori cuvintele me, photo si see si mi-am auzit numele strigat de mai multe ori decat in toata viata mea de pana acum. Au fost momente in care am uitat complet de mine, de propria-mi prezenta printre ei sau de intentiile mele fotografice initiale. M-am lasat dusa de val, purtata de vocile si ochii lor intr-o lume simpla si frumoasa de care mi-a fost greu sa ma desprind. Duminica dimineata si-au facut exercitiile si au participat la slujba. In camera cu ferestre mari (prin care tot intrau doua randunele sa isi faca un cuib), copiii stateau ghemuiti pe jos si o ascultau pe Madam sau se ridicau cu totii si incepeau sa cante si sa danseze. Madam a vorbit mult si inflacarat. Nu intelegeam o iota din ce spune, dar unele lucruri le intuiam din tonul vocii sau gesturi. Copiii se calmasera si o ascultau cu reala atentie (lucru greu de obtinut, mai ales de la cei de 3 ani), faceau ochii mari, repetau dupa ea sau puneau intrebari. Undeva in departare, printr-una din ferestre, se vedeau niste dealuri calme si un copac colorat. Am stat minute in sir uitandu-ma cand pe fereastra cand la copii si am avut o senzatie coplesitoare de bine, de impacare, de liniste si de frumos. Intr-un fel, lumea in care traiesc ei este cu mult mai frumoasa decat tot comfortul pe care eu si prietenii mei il avem in Bucuresti.

Testul cel mare nu a fost insa sa mananc cu mana aceeasi mancare pe care o mancau si copiii sau sa dorm intr-o camera ai carei pereti pastrau atat cadavrele unor insecte de toate felurile cat si exemplare vii, testul cel mare a fost drumul pana in “sat”. Am inteles ca e vorba de o plimbare de trei ore prin imprejurimi, asa ca ne-am luat apa la noi si ne-am pregatit mental sa parcurgem pe jos drumul lung si obositor printr-o caldura greu de suportat. Aceasta fiind situatia cum o stiam noi, ne-am mirat foarte tare cand indianul bland si timid care urma sa ne fie ghid ne-a facut semn sa ne urcam in spatele lui pe motocicleta. Nu, nu, ne-am gandit prima oara, cred ca n-ai inteles. Dar indianul astepta senin, asa ca am ridicat din umeri si l-am urmat. Pregatise in secret o surpriza, vroia sa ne duca la un templu in varful unui deal si nu trebuia sa mai spunem nimanui. Parea atat de incantat de darul pe care urma sa ni-l faca incat am inteles cat de important era pentru el si, aveam sa aflam mai tarziu, si pentru noi. Asadar iata-ma cu vantul in ochi si fara casca, eu care jurasem ca nu o sa ma urc niciodata in spatele vreunui barbat pe o motocicleta... trei oameni pe o sa, pe un drum de tara, apoi in plina autostrada, cu tot haosul de camioane, masinute nervoase si celelalte motociclete... si pe partea “gresita” a drumului! M-am gandit ca e de ajuns un incident minor ca sa ne facem praf toti trei, insa dintr-o data mi-a trecut toata frica. Mi-am dat seama ca in general e nevoie de un incident minor ca sa se termine totul. Si in plus suntem inconjurati de oameni care se supun aceluiasi risc. Aceeasi sosea, aceleasi oase, aceleasi inimi care bat la fel de fragil. Si in momentul ala am inceput sa rad, mi-am dat seama de cata incredere ai nevoie ca sa faci asa ceva – incredere in indianul bland si prietenos si, pana la urma, in viata - si m-am bucurat sincer ca o pot face. Ca dincolo de toate temerile mele, uite-ma pe serpentine inspre templu, avand toata increderea intr-un strain caruia nici nu-i trece prin cap ca noua ne e frica de ceva atat de obisnuit pentru el, uite cum rad pe o motocicleta, inconjurata de liniste si pace, fericita ca am facut drumul asta cu inima deschisa. Unul din cele mai frumoase lucruri din lume e sa crezi. Sa crezi in viata, fara sa tragi cu dintii de ea. Sa lasi deoparte toate temerile de copil tinut prea mult in casa si de roman buzunarit prin autobuze, si sa crezi cu tot sufletul in oameni.