Keep on

For all the trips we haven't taken, 
For long cold empty roads at 4 am and coffee from a gas station, 
For all the sunrises that find us quiet and awaken, 
For sharing airport dinner tables with a stranger, 
For rubbing warm fine sand against our ankles 
While looking at the sea, calm, blue and endless, 
For giving up the things we think we own 
And making the entire world our home, 
For sliding down a mountain in fresh snow, 
For sailing, swimming and for diving, 
For wandering around, for running, 
For biking through a forest and for flying 
And dragging tired feet in muddy shoes through grass and dew, 
For all the places no one knew 
Until someone decided to start looking, 
We keep on moving. 

For all the small things happening between the lines, 
The unplanned and unglamorous split seconds in our lives, 
For children in the neighborhood playing with water 
And whispering big secrets to each other, 
For old men in old fashion suits all dressed up just for grocery shopping, 
For napping 
And driving for the first time and for laughing, 
For laughing during classes and laughing at a funeral, 
For having messy hair, and being flawed and being human, 
For drinking wine with friends on Monday nights, 
For sudden hugging in the middle of our fights, 
For walking barefoot and for dancing in the street, 
For crying at a concert and staying up all night with someone right after you meet, 
For songs set on repeat 
And cheering for our team and jumping from our seat, 
For finding wind and shadow during heat, 
For french fries, ice cream and warm bread with butter, 
For smiles from random people we encounter 
And talking about romance for the first time with our mother 
Or going on a sudden road trip with our father, 
For all the silly things we never thought would matter, 
For not expecting anything when giving 
And understanding people we do not agree with, 
For all our desperation conquered by believing 
We keep on living. 

For holding hands, 
For freezing time before a first kiss or during a slow dance, 
For all the stories that begin after one story ends, 
For being free but not alone, 
For looking past our covers and deep into our souls, 
For reaching out or bringing comfort with our words and songs, 
For getting over heartbreak and letting someone in, 
For giving all we have even when there's no chance to win, 
For hearts beating in pairs against our skin, 
For being held while sleeping and watching someone sleep 
And letting them take care of us when we are sick, 
For closeness overcoming lust 
And growing in the light of someone's trust, 
For doubting everything we're told 
And sharing dreams and tears until we're old, 
For all the strength we find in caring, 
For daring, 
For all our fear and sorrow conquered by belonging, 
We keep on loving. 

Let me in

I'll set you free, from the beginning 

Just drink your wine 

Don't be afraid to let me see you clearly, 

Even the darkest corners of your being, 

The ones you've been unable to uncover 

I want to love your wounds, your shame, your guilt, your troubles, 

Your faults, your fears, your sins, your deepest hollows 

I'll have your back along the way of every single battle 

And when you fail, to me it will not matter 

I'll hold your perfect human hand whether you lose or win 

And if you're wrong or weak or shallow now and then, that's fine 

Just drink your wine 

And let me in.

Scrisoare

Îți scriu să te-anunț că știu cum te simți, când ți se pare că inima ta bate degeaba și îți e teamă să stai s-o asculți pentru că ea nu te-ar lăsa să te minți și poate nu vrei să te vezi din afară cum rătăcești pe distanța veșnic egală dintre ce ești și ce ți se pare că trebuie să fii, când paralizezi la marginea vieții, un biet spectator la un film cu pretenții din care nu rezonezi cu nimic și totuși rămâi cuminte în sală de parcă nu ai de ales și încă n-ai înțeles că filmul tot tu-l proiectezi și-ți vine să urli la oameni pe stradă că e atâta iubire în tine și nu reușește să iasă afară, că vrei să atingi o ființă umană, că vrei să o vezi și vrei să te vadă, că vrei să trăiești, nu doar să respiri, că nu îndrăznești să te-oprești și să fii cine ești de teamă că lumea întreagă s-ar duce în față și te-ar uita imediat și-acum e momentul în care aș vrea să închei cu ceva minunat, să-ți arăt o ieșire, să-ți dau eu un sens, un răspuns sau iubire, ei bine, nu am nimic să-ți ofer, am vrut doar să-ți spun că știu cum te simți, că suntem mai mulți și în cazul în care nu ne salvăm separat, putem să-ncercăm împreună, sau poate ne ținem o vreme de mână, așa izolați, imperfecți și speriați.

Not even a story

I need no things to remind me of you, 

I won’t worship our memories and I’ll make you no promises 

We don’t need a soundtrack or a breathtaking view, 

I’m fine with being forgettable, are you? 

Are you still in with no damage control? 

No acting, no lines, 

No critics to rate us, no fans to adore us, no applause for our show, 

No prizes to win at the end of it all 

Who are you doing it for? 

Are you still in if there is nothing more? 

Not even a story to tell, 

For how could you ever start to explain 

How we broke ourselves into million pieces just to mend them together in one 

And then come back as two who have nothing in common with 

Who we were before we've begun?

It's time

You need to keep your stories unfinished, 
Unwritten, untold 
Or maybe you just get high on beginnings 
Mistaking your thoughts for your feelings 
Same lesson, unlearned 
Your heart still on hold 
Yes, you are the wanderer, 
The untamed nonbeliever, the rebel, the dreamer, 
The traveler trapped in a tower of fears, 
Of patterns yet to be broken, 
Of true words yet to be spoken 
And images about how things should be 
That won’t let you be 

Don’t you see  
I know you, you are me,  
Pinned down here by titles, by guilt and by pride 
Vividly blind 
When all that is needed is right there inside 
And maybe it’s time to break free from the show 
It’s time to love 
To live 
And let go

o frază.

Hai sa ne-mprietenim pentru o vreme, sa ne proptim unul de altul ca doua carje ce isi joaca rolul de picior pe rand, fara sa puna intrebari, sa amortim in carnea celuilalt durerile si vina si sa trezim lumina, hai sa ne descompunem in apa si fotoni, sa fim nemuritori in pragul mortii ultimului privitor, sau hai in dormitor sa ne-naltam pana ramanem fara aer si sa cadem in gol si in cadere sa strivim ce nu stim sa strigam, hai sa ne aruncam, doi schiopi cu patru aripi, doi orbi, doi amatori, hai sa pictam cu apa si atat, fara culori, sa n-avem spectatori, sa nu pastram nicio dovada ca ne-am imprietenit, ca poate ne-am iubit intr-un capitol scurt si fara titlu dintr-un roman nescris si sa lasam nespus ceea ce stie pielea sa murmure mai bine, ce stie spatiul dintre noi sa-mbine, si hai, te rog, sa nu ne apartinem, sa nu ne declaram, sa nu ne insemnam, si daca se intampla sa uitam, asa sa fie, de ce sa ne-agatam de-o simpla prietenie?

no dream is in vain

the dreamers have long gone away

leaving their dreams here to stay

lanterns that float on a river of air

guiding us through our fear and despair

no dream goes to waste

no dream is in vain

3

cu vantul prieten copilul se joaca, se-nvata unul pe altul sa taca

cand creste, copilul iubeste si construieste un pod peste cer si pamant

si-n timp ce iubirea ii sfasie carnea, vantul nu crede nimic despre vant

2

momentul de cer a ramas atarnat

si-l leagana lin neintentiile mute

cand tot ce visezi inca nu s-a-ntamplat

dar sta sa se-ntample

in dreams

dark series for cockaigne magazine

In dreams you let yourself be true. The dark side too.

You run and hide, but the one chasing you is you.

And when you dare to face your darkest self and when your selves collide

You fly

cautator

ferestrele-s deschise spre orice si oricum... dar nu acum; acum esti pe acelasi drum a nu stiu cata oara si a-nceput sa doara, ai doua buzunare cusute de plamani, dintr-unul te sugruma frica, din celalalt dorinta, alergi innebunit dupa un croitor, dar foarfecele-s in interior, confunzi interiorul cu afara, pe dumnezeu cu o cutie muzicala si dragostea cu o femeie goala, dupa o suta de povesti te simti ca-n prima zi de scoala si-n fiecare seara o iei de la-nceput, chiar daca-n fiecare dimineata iti spui ca e prea mult.

luminile sunt multe, cand clare, cand absurde, in ritm fara raspunsuri se-ndoaie trupuri, umbre, respira toti deodata aceleasi vise mute, se chinuie sa uite ca nici in seara asta nu-i nimeni sa-i asculte, hainele sunt de ieri, dorintele de-acum, tristetile de maine, cersesc imbratisari, promisiuni si confirmari, vaneaza inceputuri, te prind in joaca lor reinventati, iertati, a nu stiu cata oara te uiti parca de-afara la tine cum transpiri, te miri - ca nu te potrivesti, ca n-o gasesti, dar te-amagesti ca daca tu te irosesti in cele mai nepotrivite locuri atunci de ce n-ar fi si ea la fel pe undeva, in contratimp cu lumea, cu muzica, mirata, privindu-se de-afara si asteptand s-apari.

liniste blanda, ca o oglinda, cautatorul de frumos s-a uratit, cautatorul de mai mult a obosit, nu i-a ramas decat sa caute in el tot ce-a gasit in jur pe jumatate si poate... din vidul de acum spre mai departe din buzunare isi va creste singur aripi, din sute de povesti isi va cladi un singur drum, iar dragostea... o va gasi cand o sa fie indeajuns de bun.

montreux

there are no words - just passing boats 
there are no friends - just nows and thens
there's rhythm in this stillness
there's color in this blindness
there's music in the light. and no more need to fight
there is no form. no fear. no age.
there is no audience. no stage.
love's changed.
there is no longing, there is water.
the war inside is over.

marturisire

Ce-ncrucisare fericita: doar linia orizontului si tu mergand spre mine (pacat ca la final de melodie). Ma doare sa te vad asa, albit de nopti in versuri, recostruit din resturi, incatusat inca de-mbratisarile din care te-ai desprins cu zambetul aproape stins. Iubirea lor usoara te-apasa, te-nconjoara, in ochi porti insomnii si lacrimi retinute si inceputuri mute ce n-au dus nicaieri. Mai speri? Femeile ce te-au iubit s-au cuibarit in tine, acum din carnea ta ies fluturi si-anunta norii ca te-ai lepadat de ieri si-aproape-ai renuntat la maine. Desi ranite, pana si ele te-au gasit nevinovat, necondamnat si-ndreptatit sa cauti. Naiv si Vina impart aceleasi litere.

Mi-e greu sa-ncep sa te iubesc. Te-am asteptat atat de mult. Ar trebui sa fii spectaculos, insa esti doar batran si folosit si neiubit.

Mai bine stau si-astept si poate-mi trece. Pentru ca nu stiu sa iubesc decat barbati pe care imi permit sa-i las sa plece.

cand noi visam...

cand noi visam nu trebuie sa fie dupa asfintit, nu vrem nici perne, nici cearsafuri si nici tricouri albe de dormit, ne e de-ajuns o singura secunda in care sa clipim obloane moi, senine, peste nori, iar timpul isi va scoate fracul si ne va lua zambind in zbor spre alte zari; cand noi visam amestecam taceri cu acuarele, miros de iarba vara cu trenuri catre mari si puful de pe bratele bronzate cu chitari, fete desculte-n rochii lungi si transparente cu rasete portocalii de mandoline si buze fine cu versuri mute, fara rime; cand noi visam, in loc de samburi punem inc-un miez, in loc de prea tarziu o prima oara, in loc de arme o vioara, in loc de-adulti si complicati, pierduti si goi si obositi - o dimineata simpla in care va treziti indragostiti; cand noi visam ne transformam in mii de dimineti indragostite si le-atarnam hamace linistite cu fiori prin zgarie nori si flori, sa le gasiti cand rataciti adulti si obositi si complicati, voi cei ce ati uitat cum sa visati.

Piata Unirii

un om

A fost odata un om care stia sa transforme uratul in frumos, raul in bine, cuvintele in versuri si viorile in tablouri. V-ati astepta ca un om cu asemenea puteri sa fie cunoscut de toata lumea, insa uneori oamenii cei mai frumosi aleg sa se inchida intr-un univers mic si colorat si de acolo sa mangaie bland destinele putinilor vizitatori.

Universul lui era ingramadit intr-una din cele doua camere ale unui apartament mic de la parter. Parterul unui bloc obisnuit, intr-un oras obisnuit. Pe straduta obisnuita treceau masini destul de rar, iar pe sub ferestre se furisau pisici lenese si copii in cautare de comori ascunse. Sotia lui obisnuita pregatea mancare in bucataria micuta, iar el isi pieptana cu grija parul pe spate, isi aranja cravata si alegea una din palarii pentru drumul lui obisnuit de acasa pana la sifoane si inapoi. Probabil cel mai elegant din toti barbatii obisnuiti care cumpara sifoane, intampina straduta, masinile si oamenii cu un zambet usor absent, de parca mintea lui mai statea prinsa de corp doar cu un ac de siguranta, gata in orice clipa sa-si ia zborul catre ceva indepartat, nemaivazut. Daca aveai norocul sa te intalnesti cu el pe strada si sa te plangi de pretul laptelui, ai fi vazut cum, fara nici o urma de efort, te-ar fi facut sa te gandesti la sfaraitul dulce de pe buza ibricului, ce te anunta ca laptele e gata si povestile de seara pot incepe. Daca aveai norocul si mai mare de a te nimeri in camaruta lui vrajita, cu greu te-ai mai fi hotarat sa pleci. Exista copii in lumea asta care au vazut pentru prima oara marea pe peretii lui, pictata chiar de el, in uleiuri alese cu grija duminica in targ si cumparate poate cu banii destinati facturilor la gaze si lumina. Marea, zapada sau florile pe care le picta pareau pretexte geometrice pentru ca el sa-si lase pensula sa alunece in dare aproape comestibile, amestecand lumina cu liniste, aspiratii cu amintiri, intangibilul cu banalul, intr-o ordine numai de el stiuta. Odata terminate, picturile deveneau bucati din corpul camerei, se integrau in pereti sau in usile dulapurilor si incepeau sa respire in acelasi ritm cu restul obiectelor din jur, in asa fel incat prezenta intr-un singur loc a tuturor anotimpurilor si culorilor devenea deodata lucrul cel mai firesc din lume.

In spatiul ingust dintre pat si masuta cu televizorul, timpul uita sa treaca. Stand langa el si ascultandu-l cu barbia sprijinita-n pumni, aveai senzatia ca timpul numai se transforma, dintr-o fetita care sare luminoasa coarda, intr-o femeie senzuala care, pasind desculta, gratioasa, printre patente, cuie si pahare, isi trage trena fara graba catre promisiunea unei zile noi. Femeia noptii imbratisa camera cu propriile ei culori, in tonuri aurii si lenese, picturile paleau incet-incet si cotoarele ingalbenite ale cartilor pareau ca se dilata-n rafturi, indemnandu-l pe el sa-si toarne vin intr-un pahar si sa se puna pe povestit. Povestile-ncepeau intotdeauna cu tacere; vinul se legana cuminte in pahar in timp ce mana cealalta se intindea dupa sifon. Poate din cand in cand o vorba-doua insoteau mana care tinea sifonul, precisa, fara graba, insa intotdeauna povestea incepea cu adevarat abia la prima sorbitura. Felul in care isi amintea el lucrurile, chiar si pe cele neintamplate, avea darul de a te face sa taci cu toata fiinta, sa sorbi secundele si sa visezi. Te-ai astepta ca un om care a trecut printr-un razboi, ani intregi de comunism si cine stie cate necazuri, sa-si faca ocazional datoria umana de a se lamenta. Ei bine, acea bucatica din el pe care restul oamenilor o ingroapa odata ce devin adulti, pusese cumva stapanire pe viata lui, ireparabil. Prin prisma ei, razboiul era prilej de expeditii si jocuri curajoase de copii, iar oamenii deveneau rai doar din cand in cand, atat cat e nevoie ca viata sa capete un echilibru si sa se transforme-n basm. Filtrase toate episoadele ce compuneau existenta lui de pana atunci si, fara sa indeparteze uratul, alesese doar sa sublinieze frumosul. La fel cum o lectura buna poate naste intr-un scriitor dorinta frematanda de a se apuca de scris, sau un concert extraordinar poate trimite muzicienii din public la compus, la fel reusea el sa trezeasca in oricine o pofta acuta de a exista, de a trai viata in toate detaliile ei, de a imbratisa fiecare particula de om sau de lumina si de a se contopi cu ele intr-o sarbatoare atemporala. Pentru ca din multele talente cu care a uitat poate sa faca ceva anume, cel mai mare talent al lui era sa traiasca, traind sa adune povesti si povestindu-le sa deschida copiilor usi catre lumi fermecate dar tangibile. Femeile s-au indragostit de el, barbatii i-au indragit prezenta, iar pe copii i-a purtat in zborul lui distrat catre oriunde. Cand corpul lui s-a micsorat si-a devenit prea slab pentru un om ca el, a decis sa plece catre tot ce nu a apucat sa exploreze pana atunci, s-a inaltat zambind si murmurand ca pentru el o poezie vesela, s-a inaltat fara tristete lasand in urma vizitatorii carora le-a construit in suflete rame frumoase pentru tablouri neincepute.

Nu am auzit de nimeni care sa se fi nascut de unul singur, sa fi aparut in viata din neant, iar lucrul asta m-a facut sa cred ca, traind prin si printre oameni, avem o datorie frumoasa de a ne conecta la ei, de a ne intersecta destinele, de a ne mangaia unii pe altii si de a forma un corp comun de ganduri bune si iubire. Indiferent de ce ajungem sa facem in viata, dincolo de bani, celebritate, realizari de diferite feluri, daca nu am reusit sa atingem sufletul unui singur om, daca nu am reusit sa lasam pe nimeni sa sape un tunel secret prin inima noastra, mi se pare ca am trait degeaba. Am povestit despre un om obisnuit care a dus o viata obisnuita, un om despre care nu a scris nimeni nici o carte si nu a facut nimeni nici un film. Un om care, construind o vioara din bucati si agatand-o intr-un cui printre tablouri, m-a facut sa inteleg ca muzica poate fi si privita, nu doar ascultata. Nu s-a ambitionat sa intre in istorie nicicum, dar daca vreun text pe care l-am scris sau vreo fotografie pe care am facut-o au reusit vreodata sa nasca o emotie in cineva, trebuie sa va spun ca aripile mele au crescut din pensulele si cuvintele lui. Va doresc sa gasiti iubire, sa va bucurati de povesti, sa beti un vin si daca vreti, sa scrieti cateva cuvinte despre un om frumos din viata voastra, o sa ma bucur mult sa le citesc.

gradina cu ploaie

unui bun prieten temporar

Am stat mai bine de o saptamana unul langa celalalt in aceeasi gradina, pe scaunele din fier forjat, sub acoperisul subred, cu ploaia curgand nehotarata in ritmul gandurilor noastre. Nu ne-am atins niciodata. Ea isi intorcea capul catre mine deseori cand vorbeam. Tarziu am legat asta de faptul ca nu ii placea profilul ei. Poate ca vroia sa fie frumoasa pentru mine. Atunci nu m-am gandit. Eram doi straini adusi de context in acelasi spatiu si timp, ea cu 21 de ani mai tanara decat mine, vibrand a viata si a vise, eu obosit si izolat, cu mainile butucanoase si unghiile roase. Imi ascundeam degetele de multe ori, la fel cum isi ascundea ea profilul. Poate pentru ca erau atat de reduse sansele sa ne mai intalnim vreodata, am spus totul din prima seara. Si-a terminat toate tigarile in timp ce statea cu blugii suflecati pana la genunchi si cu picioarele intinse in ploaie. Am povestit tot ce era de povestit despre drumurile fiecaruia de pana atunci si pentru urmatoarele zile ne-au ramas ideile, planurile, curiozitatile, nelinistile si mai ales linistile noastre.

Mancam putin, dormeam de multe ori afara, cu cate o patura pe umeri, ascultand ploaia nesfarsita pana cand nu am mai auzit-o pentru ca devenise parte din noi, ca adevarurile din interior pe care ne e frica sa le ascultam, ca respiratia sau bataile inimii pe care le auzim doar daca vrem neaparat. Ea era convinsa ca nu poate trai decat singura, eu i-am spus ca lumea nu are nici un sens daca nu o imparti cu cineva, ea mi-a reprosat ca nu ma vede impartind nimic cu nimeni, i-am raspuns ca impart o gradina si ploaia cu ea, mi-a spus imbufnata ca trisez. Dupa cateva zile am recunoscut ca nu ma vad suportand pe nimeni langa mine pentru o perioada prea lunga de timp. A insistat ca eu as fi cel norocos daca as gasi pe cineva care sa ma suporte, asa pesimist si plin de tabieturi. Am ras amandoi. A recunoscut ca nu crede ca se poate, dar ca spera in secret. La o calatorie in doi, simpla, frumoasa, fara mari compromisuri. Dar ca tine probabil de noroc. Eu la varsta ei eram mult mai increzator, am tinut sa precizez. Si la ce mi-a folosit? a tinut si ea sa observe ridicandu-si sprancenele catre mine. Si asa au fost toate discutiile. De fiecare data ajungeam sa acceptam amandoi ca oricat te-ai chinui, lucrurile sunt cum sunt. Fara solutii miraculoase, fara adevaruri absolute. Tot ce trebuie sa stii e acolo, impreuna cu respiratia si bataile inimii. Ploaia nu trage concluzii, ploaia se intampla. Asa ne-am intamplat si noi in saptamana aia. Mai ales in momentele in care ea uita sa isi ascunda nasul iar eu stateam cu degetele rasfirate pe genunchi, cand ne marturiseam cele mai intunecate secrete si ne miram si ne bucuram prosteste de cat de oameni suntem.

Avea un fel al ei de a trece firesc de la o problema grava la o gluma neserioasa, ma zapacea si ma facea sa uit de toata oboseala mea cronica. Ei ii placea calmul din vocea mea si blandetea brutala din privire. Imi tot repeta asta, direct, fara sa isi ia privirea de la mine. Ajunsesem sa ma intreb cum as putea sa o fac sa ramana in gradina mai mult. Dupa care ma intrebam pe mine daca mi-as dori asa ceva. Pana cand? Cum tii intr-o gradina doi oameni care au nevoie sa cunoasca munti neumblati si mari neinotate? Si cate ploi ar trebui sa treaca peste ei ca sa se lege cu adevarat unul de celalalt, sa se patrunda cum n-ar putea patrunde niciun munte, nicio mare?

Ne-am pus problema impreuna, intr-o seara in care patura a cazut de pe umarul ei stang si eu am intins mana sa o ridic la loc. S-a intors brusc si m-a privit, iar eu am ramas cu mana in aer. Intr-o clipa, am simtit in tot corpul ce ar fi simtit varfurile degetelor daca ar fi atins pielea ei infiorata, am simtit-o atat de intens incat m-a durut... nehotararea, neputinta, dorinta, apasarea minunata, ireparabila a momentului nepetrecut care a rupt membranele geloase ale timpului, ale corpurilor si mintilor noastre si a devenit el insusi o noua lume, o realitate de mii de ori mai vie decat patura, scaunele si toata ploaia noastra. Ea si-a privit umarul, a privit degetele mele, buza de jos i s-a desprins neputincioasa de cea de sus, a marit ochii si i-a lasat sa se inchida lent... si dintr-o data timpul s-a accelerat dincolo de vointa noastra, ea s-a aplecat dupa patura, s-a infofolit bine, si-a intors privirea catre gradina, iar eu mi-am retras degetele suspendate de la mana dreapta si le-am ascuns bine in mana stanga.

Am tacut amandoi vreme indelungata. Ea a fost cea care a inceput sa vorbeasca. S-a intrebat cum am fi noi doi, impreuna, altundeva decat in gradina cu ploaie. S-a imaginat pe ea inchisa in monotonia tabieturilor mele. M-a imaginat pe mine speriat si nepotrivit printre prietenii ei galagiosi. Nu a tras ea concluzia, dar i-am aprobat gandurile. Erau si gandurile mele. Ne vedeam completandu-ne coplesitor si minunat, ne vedeam indepartandu-ne goi si nelamuriti, esuand, pierzandu-ne, rupti absurd de la sanul ocrotitor al ploii, ploaia noastra temporara si atemporala. Ne-am privit zambind, fara tristete si fara bucurie, fara ganduri si fara forme si ne-am lasat sa fim. Si acolo s-a terminat timpul, acolo s-a terminat povestea neinceputa, acolo a inceput povestea neterminata, undeva in spatiul nou nascut dintre degetele mele si umarul ei gol, in caldura umeda a buzei de jos desprinsa de fiinta ei, acolo...

1.1

Nimic nu am decat acum si-acum e imbibat cu tine, ca buzele cu vin, tutun si nebunie dupa o noapte-n care ai gasit un drum. Si jur ca nu-mi pasa deloc de maine.

india

In afara de lucrurile pe care le stiam despre India, mi s-au mai spus urmatoarele inainte sa plec: ai grija ce apa bei, ai grija ce mananci, vezi ca e foarte murdar, ai grija la rucsac. Impactul cu India a fost, asa cum ma si asteptam, coplesitor. De fapt asta a fost singurul cuvant pe care am reusit sa il folosesc in primele zile, de fiecare data cand cineva de acasa ma intreba cum e. Mai intai m-am urcat intr-un avion in care eram singura alba. Am simtit pentru prima oara cum e sa se uite oamenii la tine ca la ceva iesit din comun. Mi-am dorit din toata inima sa ma innegresc brusc sau sa fiu invizibila, orice numai sa ma pot bucura in voie de locurile noi, de oamenii noi, sa stau tacuta si sa ii observ, sa ii invat, sa ii intelg.

Urmatorul impact a fost drumul cu masina din Bombay pana in Pune. Regulile de circulatie sunt incalcate peste tot, singurul lucru dupa care par ca se ghideaza e lipsa oricarei reguli. Si, paradoxal, functioneaza. Se depasesc, se claxoneaza, e o galagie infernala si o forfota care te ameteste, lipsind insa starea de nervozitate pe care o au romanii la volan. Pur si simplu asa sta treaba si fiecare isi vede de drumul lui. Dupa ce m-am obisnuit cu traficul a trebuit sa ma obisnuisec cu imaginile de pe marginea drumului: oameni peste oameni, inghesuiti intr-o saracie crunta, dormind cate patru sub o prelata sau direct sub cerul liber. Sunt lucruri despre care stii ca exista in lume, dar in momentul in care le vezi necenzurate in fata ochilor, tot ceea ce stiai se schimba din stadiul de simpla informatie in cel de frantura de viata traita, care va ramane undeva in tine pana la capat. Intr-un fel e ca diferenta dintre a sti ca e rau sa ai o boala incurabila si reactia ta in momentul in care afli ca o ai. Cu traficul, cu diferenta de cultura, de religie, te poti obisnui. Cu asa ceva insa nu. Te uiti in jur si te intrebi de ce interventie miraculoasa e nevoie pentru ca toti oamenii astia sa traiasca macar putin mai bine. Senzatia pe care o ai e de neputinta, de inutilitate: poti sa te zbati sa fotografiezi, sa scrii, sa filmezi o viata intreaga in speranta ca lucrurile se vor schimba, dar e evident ca te lupti cu morile de vant. Si totusi nu cred ca ai de ales. Dupa ce ai vazut asa ceva, e greu sa inchizi ochii si sa uiti. Putinul pe care il poti darui lumii e, oricum, mult mai mult decat nimic.

In weekend am fost in City of Child. La vreo 40 km de Pune, niste oameni au construit o lume mica pentru copii orfani sau cu parinti foarte saraci – sau, in alt fel spus, au construit dovada ca se poate. E un spatiu izolat, inconjurat de dealuri, departe de haosul autostrazii. In jur de 50 de copii dorm, mananca, invata si se joaca aici, crescuti de o mana de adulti. In Romania nu am vazut nimic asemanator. Toate centrele de tipul asta au ceva sumbru in ele, copiii sunt de cele mai multe ori la fel de inspaimantati si lipsiti de speranta ca si cum inca ar trai pe strazi. In City of Child, insa, copiii au ochii fermecati, sunt vii, sunt liberi, merg la scoala, se roaga, se dau in leagan, vorbesc engleza si au toate sansele ca intr-o zi sa lucreze, sa isi intemeieze o familie, sa fie fericiti. Am stat doua zile cu ei, am auzit de 500 de ori cuvintele me, photo si see si mi-am auzit numele strigat de mai multe ori decat in toata viata mea de pana acum. Au fost momente in care am uitat complet de mine, de propria-mi prezenta printre ei sau de intentiile mele fotografice initiale. M-am lasat dusa de val, purtata de vocile si ochii lor intr-o lume simpla si frumoasa de care mi-a fost greu sa ma desprind. Duminica dimineata si-au facut exercitiile si au participat la slujba. In camera cu ferestre mari (prin care tot intrau doua randunele sa isi faca un cuib), copiii stateau ghemuiti pe jos si o ascultau pe Madam sau se ridicau cu totii si incepeau sa cante si sa danseze. Madam a vorbit mult si inflacarat. Nu intelegeam o iota din ce spune, dar unele lucruri le intuiam din tonul vocii sau gesturi. Copiii se calmasera si o ascultau cu reala atentie (lucru greu de obtinut, mai ales de la cei de 3 ani), faceau ochii mari, repetau dupa ea sau puneau intrebari. Undeva in departare, printr-una din ferestre, se vedeau niste dealuri calme si un copac colorat. Am stat minute in sir uitandu-ma cand pe fereastra cand la copii si am avut o senzatie coplesitoare de bine, de impacare, de liniste si de frumos. Intr-un fel, lumea in care traiesc ei este cu mult mai frumoasa decat tot comfortul pe care eu si prietenii mei il avem in Bucuresti.

Testul cel mare nu a fost insa sa mananc cu mana aceeasi mancare pe care o mancau si copiii sau sa dorm intr-o camera ai carei pereti pastrau atat cadavrele unor insecte de toate felurile cat si exemplare vii, testul cel mare a fost drumul pana in “sat”. Am inteles ca e vorba de o plimbare de trei ore prin imprejurimi, asa ca ne-am luat apa la noi si ne-am pregatit mental sa parcurgem pe jos drumul lung si obositor printr-o caldura greu de suportat. Aceasta fiind situatia cum o stiam noi, ne-am mirat foarte tare cand indianul bland si timid care urma sa ne fie ghid ne-a facut semn sa ne urcam in spatele lui pe motocicleta. Nu, nu, ne-am gandit prima oara, cred ca n-ai inteles. Dar indianul astepta senin, asa ca am ridicat din umeri si l-am urmat. Pregatise in secret o surpriza, vroia sa ne duca la un templu in varful unui deal si nu trebuia sa mai spunem nimanui. Parea atat de incantat de darul pe care urma sa ni-l faca incat am inteles cat de important era pentru el si, aveam sa aflam mai tarziu, si pentru noi. Asadar iata-ma cu vantul in ochi si fara casca, eu care jurasem ca nu o sa ma urc niciodata in spatele vreunui barbat pe o motocicleta... trei oameni pe o sa, pe un drum de tara, apoi in plina autostrada, cu tot haosul de camioane, masinute nervoase si celelalte motociclete... si pe partea “gresita” a drumului! M-am gandit ca e de ajuns un incident minor ca sa ne facem praf toti trei, insa dintr-o data mi-a trecut toata frica. Mi-am dat seama ca in general e nevoie de un incident minor ca sa se termine totul. Si in plus suntem inconjurati de oameni care se supun aceluiasi risc. Aceeasi sosea, aceleasi oase, aceleasi inimi care bat la fel de fragil. Si in momentul ala am inceput sa rad, mi-am dat seama de cata incredere ai nevoie ca sa faci asa ceva – incredere in indianul bland si prietenos si, pana la urma, in viata - si m-am bucurat sincer ca o pot face. Ca dincolo de toate temerile mele, uite-ma pe serpentine inspre templu, avand toata increderea intr-un strain caruia nici nu-i trece prin cap ca noua ne e frica de ceva atat de obisnuit pentru el, uite cum rad pe o motocicleta, inconjurata de liniste si pace, fericita ca am facut drumul asta cu inima deschisa. Unul din cele mai frumoase lucruri din lume e sa crezi. Sa crezi in viata, fara sa tragi cu dintii de ea. Sa lasi deoparte toate temerile de copil tinut prea mult in casa si de roman buzunarit prin autobuze, si sa crezi cu tot sufletul in oameni.

o

o poezie nescrisa
printre neranduri sau
o poveste frumos neterminata
sau