his sunday morning

toto

vama a lansat vama

vama, 6 iunie 2008, arenele romane.

m

maria

the torments of the unnatural

gradina cu ploaie

unui bun prieten temporar

Am stat mai bine de o saptamana unul langa celalalt in aceeasi gradina, pe scaunele din fier forjat, sub acoperisul subred, cu ploaia curgand nehotarata in ritmul gandurilor noastre. Nu ne-am atins niciodata. Ea isi intorcea capul catre mine deseori cand vorbeam. Tarziu am legat asta de faptul ca nu ii placea profilul ei. Poate ca vroia sa fie frumoasa pentru mine. Atunci nu m-am gandit. Eram doi straini adusi de context in acelasi spatiu si timp, ea cu 21 de ani mai tanara decat mine, vibrand a viata si a vise, eu obosit si izolat, cu mainile butucanoase si unghiile roase. Imi ascundeam degetele de multe ori, la fel cum isi ascundea ea profilul. Poate pentru ca erau atat de reduse sansele sa ne mai intalnim vreodata, am spus totul din prima seara. Si-a terminat toate tigarile in timp ce statea cu blugii suflecati pana la genunchi si cu picioarele intinse in ploaie. Am povestit tot ce era de povestit despre drumurile fiecaruia de pana atunci si pentru urmatoarele zile ne-au ramas ideile, planurile, curiozitatile, nelinistile si mai ales linistile noastre.

Mancam putin, dormeam de multe ori afara, cu cate o patura pe umeri, ascultand ploaia nesfarsita pana cand nu am mai auzit-o pentru ca devenise parte din noi, ca adevarurile din interior pe care ne e frica sa le ascultam, ca respiratia sau bataile inimii pe care le auzim doar daca vrem neaparat. Ea era convinsa ca nu poate trai decat singura, eu i-am spus ca lumea nu are nici un sens daca nu o imparti cu cineva, ea mi-a reprosat ca nu ma vede impartind nimic cu nimeni, i-am raspuns ca impart o gradina si ploaia cu ea, mi-a spus imbufnata ca trisez. Dupa cateva zile am recunoscut ca nu ma vad suportand pe nimeni langa mine pentru o perioada prea lunga de timp. A insistat ca eu as fi cel norocos daca as gasi pe cineva care sa ma suporte, asa pesimist si plin de tabieturi. Am ras amandoi. A recunoscut ca nu crede ca se poate, dar ca spera in secret. La o calatorie in doi, simpla, frumoasa, fara mari compromisuri. Dar ca tine probabil de noroc. Eu la varsta ei eram mult mai increzator, am tinut sa precizez. Si la ce mi-a folosit? a tinut si ea sa observe ridicandu-si sprancenele catre mine. Si asa au fost toate discutiile. De fiecare data ajungeam sa acceptam amandoi ca oricat te-ai chinui, lucrurile sunt cum sunt. Fara solutii miraculoase, fara adevaruri absolute. Tot ce trebuie sa stii e acolo, impreuna cu respiratia si bataile inimii. Ploaia nu trage concluzii, ploaia se intampla. Asa ne-am intamplat si noi in saptamana aia. Mai ales in momentele in care ea uita sa isi ascunda nasul iar eu stateam cu degetele rasfirate pe genunchi, cand ne marturiseam cele mai intunecate secrete si ne miram si ne bucuram prosteste de cat de oameni suntem.

Avea un fel al ei de a trece firesc de la o problema grava la o gluma neserioasa, ma zapacea si ma facea sa uit de toata oboseala mea cronica. Ei ii placea calmul din vocea mea si blandetea brutala din privire. Imi tot repeta asta, direct, fara sa isi ia privirea de la mine. Ajunsesem sa ma intreb cum as putea sa o fac sa ramana in gradina mai mult. Dupa care ma intrebam pe mine daca mi-as dori asa ceva. Pana cand? Cum tii intr-o gradina doi oameni care au nevoie sa cunoasca munti neumblati si mari neinotate? Si cate ploi ar trebui sa treaca peste ei ca sa se lege cu adevarat unul de celalalt, sa se patrunda cum n-ar putea patrunde niciun munte, nicio mare?

Ne-am pus problema impreuna, intr-o seara in care patura a cazut de pe umarul ei stang si eu am intins mana sa o ridic la loc. S-a intors brusc si m-a privit, iar eu am ramas cu mana in aer. Intr-o clipa, am simtit in tot corpul ce ar fi simtit varfurile degetelor daca ar fi atins pielea ei infiorata, am simtit-o atat de intens incat m-a durut... nehotararea, neputinta, dorinta, apasarea minunata, ireparabila a momentului nepetrecut care a rupt membranele geloase ale timpului, ale corpurilor si mintilor noastre si a devenit el insusi o noua lume, o realitate de mii de ori mai vie decat patura, scaunele si toata ploaia noastra. Ea si-a privit umarul, a privit degetele mele, buza de jos i s-a desprins neputincioasa de cea de sus, a marit ochii si i-a lasat sa se inchida lent... si dintr-o data timpul s-a accelerat dincolo de vointa noastra, ea s-a aplecat dupa patura, s-a infofolit bine, si-a intors privirea catre gradina, iar eu mi-am retras degetele suspendate de la mana dreapta si le-am ascuns bine in mana stanga.

Am tacut amandoi vreme indelungata. Ea a fost cea care a inceput sa vorbeasca. S-a intrebat cum am fi noi doi, impreuna, altundeva decat in gradina cu ploaie. S-a imaginat pe ea inchisa in monotonia tabieturilor mele. M-a imaginat pe mine speriat si nepotrivit printre prietenii ei galagiosi. Nu a tras ea concluzia, dar i-am aprobat gandurile. Erau si gandurile mele. Ne vedeam completandu-ne coplesitor si minunat, ne vedeam indepartandu-ne goi si nelamuriti, esuand, pierzandu-ne, rupti absurd de la sanul ocrotitor al ploii, ploaia noastra temporara si atemporala. Ne-am privit zambind, fara tristete si fara bucurie, fara ganduri si fara forme si ne-am lasat sa fim. Si acolo s-a terminat timpul, acolo s-a terminat povestea neinceputa, acolo a inceput povestea neterminata, undeva in spatiul nou nascut dintre degetele mele si umarul ei gol, in caldura umeda a buzei de jos desprinsa de fiinta ei, acolo...

1.1

Nimic nu am decat acum si-acum e imbibat cu tine, ca buzele cu vin, tutun si nebunie dupa o noapte-n care ai gasit un drum. Si jur ca nu-mi pasa deloc de maine.

rain story (timisoara)

india's children in black and white

iepure petrece pastele in goa

Misteriosul si controversatul personaj din imaginea de mai sus a ridicat multe semne de intrebare. Dupa indelungi cercetari, specialistii nostri l-au identificat pe subiect ca fiind celebrul Iepure si o echipa a fost trimisa pe urmele lui de urgenta. Se pare ca in urma celor doua serii foto aparute pe internet, Iepure a fost asaltat de oferte care de care mai tentante - roluri principale in filme, telenovele, sedinte foto pentru cunoscute reviste de moda internationale etc. Obosit, Iepure a decis ca are nevoie de o vacanta. A fost de acord sa stea de vorba cu echipa noastra, in exclusivitate. Iepure recunoaste ca nu mai face fata cererilor. Isi doreste ca viata lui privata sa ramana privata. Isi doreste sa bea un suc la o terasa, ca toti iepurii, fara sa fie urmarit de fani si presa. Pe de alta parte, isi iubeste fanii, evident. A ales Goa pentru ca avea nevoie de ceva deosebit dupa ultima sa vacanta la Sinaia. Si, marturiseste clatinand putin trist din cap, pentru ca isi dorea mult sa se rupa de lume. "Pastele, in special, este o perioada dificila pentru mine.... fiind un iepure, intelegeti..." Umbrele serii se lasa peste Iepure in tacere. Nimeni nu spune nimic. Atmosfera e incarcata. Se aude o pasare intr-unul din palmierii de langa hotel. Dintr-o data Iepure se inveseleste. Cere inca un cocktail si ne promite ca in urmatoarele doua zile o sa ne plimbe prin Goa, sa ne arate noua si fanilor care este programul lui obisnuit pe plajele exotice de la Marea Araba. Si ne-a rugat sa nu cumva sa uitam sa transmitem tuturor celor de acasa: Paste Fericit din partea lui Iepure!

india

In afara de lucrurile pe care le stiam despre India, mi s-au mai spus urmatoarele inainte sa plec: ai grija ce apa bei, ai grija ce mananci, vezi ca e foarte murdar, ai grija la rucsac. Impactul cu India a fost, asa cum ma si asteptam, coplesitor. De fapt asta a fost singurul cuvant pe care am reusit sa il folosesc in primele zile, de fiecare data cand cineva de acasa ma intreba cum e. Mai intai m-am urcat intr-un avion in care eram singura alba. Am simtit pentru prima oara cum e sa se uite oamenii la tine ca la ceva iesit din comun. Mi-am dorit din toata inima sa ma innegresc brusc sau sa fiu invizibila, orice numai sa ma pot bucura in voie de locurile noi, de oamenii noi, sa stau tacuta si sa ii observ, sa ii invat, sa ii intelg.

Urmatorul impact a fost drumul cu masina din Bombay pana in Pune. Regulile de circulatie sunt incalcate peste tot, singurul lucru dupa care par ca se ghideaza e lipsa oricarei reguli. Si, paradoxal, functioneaza. Se depasesc, se claxoneaza, e o galagie infernala si o forfota care te ameteste, lipsind insa starea de nervozitate pe care o au romanii la volan. Pur si simplu asa sta treaba si fiecare isi vede de drumul lui. Dupa ce m-am obisnuit cu traficul a trebuit sa ma obisnuisec cu imaginile de pe marginea drumului: oameni peste oameni, inghesuiti intr-o saracie crunta, dormind cate patru sub o prelata sau direct sub cerul liber. Sunt lucruri despre care stii ca exista in lume, dar in momentul in care le vezi necenzurate in fata ochilor, tot ceea ce stiai se schimba din stadiul de simpla informatie in cel de frantura de viata traita, care va ramane undeva in tine pana la capat. Intr-un fel e ca diferenta dintre a sti ca e rau sa ai o boala incurabila si reactia ta in momentul in care afli ca o ai. Cu traficul, cu diferenta de cultura, de religie, te poti obisnui. Cu asa ceva insa nu. Te uiti in jur si te intrebi de ce interventie miraculoasa e nevoie pentru ca toti oamenii astia sa traiasca macar putin mai bine. Senzatia pe care o ai e de neputinta, de inutilitate: poti sa te zbati sa fotografiezi, sa scrii, sa filmezi o viata intreaga in speranta ca lucrurile se vor schimba, dar e evident ca te lupti cu morile de vant. Si totusi nu cred ca ai de ales. Dupa ce ai vazut asa ceva, e greu sa inchizi ochii si sa uiti. Putinul pe care il poti darui lumii e, oricum, mult mai mult decat nimic.

In weekend am fost in City of Child. La vreo 40 km de Pune, niste oameni au construit o lume mica pentru copii orfani sau cu parinti foarte saraci – sau, in alt fel spus, au construit dovada ca se poate. E un spatiu izolat, inconjurat de dealuri, departe de haosul autostrazii. In jur de 50 de copii dorm, mananca, invata si se joaca aici, crescuti de o mana de adulti. In Romania nu am vazut nimic asemanator. Toate centrele de tipul asta au ceva sumbru in ele, copiii sunt de cele mai multe ori la fel de inspaimantati si lipsiti de speranta ca si cum inca ar trai pe strazi. In City of Child, insa, copiii au ochii fermecati, sunt vii, sunt liberi, merg la scoala, se roaga, se dau in leagan, vorbesc engleza si au toate sansele ca intr-o zi sa lucreze, sa isi intemeieze o familie, sa fie fericiti. Am stat doua zile cu ei, am auzit de 500 de ori cuvintele me, photo si see si mi-am auzit numele strigat de mai multe ori decat in toata viata mea de pana acum. Au fost momente in care am uitat complet de mine, de propria-mi prezenta printre ei sau de intentiile mele fotografice initiale. M-am lasat dusa de val, purtata de vocile si ochii lor intr-o lume simpla si frumoasa de care mi-a fost greu sa ma desprind. Duminica dimineata si-au facut exercitiile si au participat la slujba. In camera cu ferestre mari (prin care tot intrau doua randunele sa isi faca un cuib), copiii stateau ghemuiti pe jos si o ascultau pe Madam sau se ridicau cu totii si incepeau sa cante si sa danseze. Madam a vorbit mult si inflacarat. Nu intelegeam o iota din ce spune, dar unele lucruri le intuiam din tonul vocii sau gesturi. Copiii se calmasera si o ascultau cu reala atentie (lucru greu de obtinut, mai ales de la cei de 3 ani), faceau ochii mari, repetau dupa ea sau puneau intrebari. Undeva in departare, printr-una din ferestre, se vedeau niste dealuri calme si un copac colorat. Am stat minute in sir uitandu-ma cand pe fereastra cand la copii si am avut o senzatie coplesitoare de bine, de impacare, de liniste si de frumos. Intr-un fel, lumea in care traiesc ei este cu mult mai frumoasa decat tot comfortul pe care eu si prietenii mei il avem in Bucuresti.

Testul cel mare nu a fost insa sa mananc cu mana aceeasi mancare pe care o mancau si copiii sau sa dorm intr-o camera ai carei pereti pastrau atat cadavrele unor insecte de toate felurile cat si exemplare vii, testul cel mare a fost drumul pana in “sat”. Am inteles ca e vorba de o plimbare de trei ore prin imprejurimi, asa ca ne-am luat apa la noi si ne-am pregatit mental sa parcurgem pe jos drumul lung si obositor printr-o caldura greu de suportat. Aceasta fiind situatia cum o stiam noi, ne-am mirat foarte tare cand indianul bland si timid care urma sa ne fie ghid ne-a facut semn sa ne urcam in spatele lui pe motocicleta. Nu, nu, ne-am gandit prima oara, cred ca n-ai inteles. Dar indianul astepta senin, asa ca am ridicat din umeri si l-am urmat. Pregatise in secret o surpriza, vroia sa ne duca la un templu in varful unui deal si nu trebuia sa mai spunem nimanui. Parea atat de incantat de darul pe care urma sa ni-l faca incat am inteles cat de important era pentru el si, aveam sa aflam mai tarziu, si pentru noi. Asadar iata-ma cu vantul in ochi si fara casca, eu care jurasem ca nu o sa ma urc niciodata in spatele vreunui barbat pe o motocicleta... trei oameni pe o sa, pe un drum de tara, apoi in plina autostrada, cu tot haosul de camioane, masinute nervoase si celelalte motociclete... si pe partea “gresita” a drumului! M-am gandit ca e de ajuns un incident minor ca sa ne facem praf toti trei, insa dintr-o data mi-a trecut toata frica. Mi-am dat seama ca in general e nevoie de un incident minor ca sa se termine totul. Si in plus suntem inconjurati de oameni care se supun aceluiasi risc. Aceeasi sosea, aceleasi oase, aceleasi inimi care bat la fel de fragil. Si in momentul ala am inceput sa rad, mi-am dat seama de cata incredere ai nevoie ca sa faci asa ceva – incredere in indianul bland si prietenos si, pana la urma, in viata - si m-am bucurat sincer ca o pot face. Ca dincolo de toate temerile mele, uite-ma pe serpentine inspre templu, avand toata increderea intr-un strain caruia nici nu-i trece prin cap ca noua ne e frica de ceva atat de obisnuit pentru el, uite cum rad pe o motocicleta, inconjurata de liniste si pace, fericita ca am facut drumul asta cu inima deschisa. Unul din cele mai frumoase lucruri din lume e sa crezi. Sa crezi in viata, fara sa tragi cu dintii de ea. Sa lasi deoparte toate temerile de copil tinut prea mult in casa si de roman buzunarit prin autobuze, si sa crezi cu tot sufletul in oameni.